Sunt elev în clasa a-IV-a. La începutul anului școlar am fost foarte încântat de faptul că noi suntem cei mai mari din toată școala primară. Aveam impresia că toți ceilalți ”pitici”ne privesc ca pe niște frați mai mari. Eram, cum se spune, ”veteranii școlii”. Și doamna ne trata cu mai multă seriozitate. În unele activități ne lăsa pe noi să decidem ce și cum vom face, și simțeam că am tot mai multă încredere în mine și în puterile mele.
Când a început anul școlar nu mă gândeam aproape deloc că se va termina și clasa a-IV-a și, odată cu ea, ciclul primar. Treptat, pe măsură ce zilele treceau, o emoție din ce în ce mai puternică mi se strecura în suflet. Realizam că se apropie momentul când vom spune toți într-un glas: ”Rămas bun, școală primară! Rămas bun, doamnă învățătoare!”
Nici nu-mi dau seama cum a trecut timpul… Parcă ieri era o zi însorită de septembrie când pășeam de mână cu părinții mei pentru a intra în clasa I. Nu voi uita niciodată acea zi. Aveam în spate un ghiozdan albastru și purtam mândru uniforma mea de școlărel. A urmat festivitatea de deschidere, cu tot fastul său. Doamna învățătoare ne-a invitat deopotrivă, copii și părinți, în sala de clasă. Cuminți, ne-am așezat toți în bancă. Manualele ne așteptau nou-nouțe, gata de a fi răsfoite. De emoție mi se părea că nu pot respira. Mai auzisem când și când în jurul meu cuvinte ca”Lasă că intri tu la școală!” În capul meu aceste cuvinte semănau a amenințare. În clasa mare și luminoasă, ornată cu atâtea lucruri noi și drăguțe, n-am simțit nici o teamă. Doamna ne vorbea blând și clar iar când ceva ni se părea mai dificil, era gata să ne sară în ajutor, așa că n-am simțit povara vreunei activități.
Ghiozdanul albastru din clasa I m-a însoțit tot timpul în acești patru ani, purtându-mi cu atâta grijă cărțile și caietele. Uniforma însă a rămas mică de mult, an de an am îmbrăcat costume de mărimi tot mai mari, semn că eu creșteam, nu mai eram piciul din clasa I.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu