Chifteluță...

...o poveste reală spusă cu zâmbetul pe buze!!!!!!

Ca în fiecare vacanță de vară, prin august revine și revine dorul de școlărei. Momentele tensionate sunt COMPLET șterse iar amintirile „simpatice” se derulează iar și iar și, inevitabil, nu mi le pot aminti fără un zâmbet involuntar.
Tot dorul de școală și de școlărei m-a determinat să particip la un curs de perfecționare care, prin tema abordată, părea să fie exact ce-mi trebuie în acest moment: o abordare lejeră a metodelor privind tratarea diferențiată a elevilor. Pe marginea unor idei centrale am „depănat” fiecare diverse întâmplări și experiențe prin care am trecut alături de elevii noștri.
Mi-am amintit și eu una din nenumăratele întâmplări pe care mi le amintesc și astăzi cu amuzament și...zâmbesc fără să vreau (chiar și acum!)
Îmi permit - oarecum - să povestesc acest moment deoarece „protagonistul” acestei întâmplări este deja elev în clasa a X- a și, dacă din întâmplare se va recunoaște, deși nu cred că citește bloguri despre școlărei, sper că va fi la fel de amuzat ca mine.
Atunci când mă întâlnesc pentru prima dată cu școlăreii mei - atunci această perioadă coincidea cu primele zile ale clasei I, acum cu primele zile din clasa pregătitoare- le ofer o săptămână în care să ne acomodăm și cunoaște unii pe ceilalți. Vorbim, ne prezentăm, exersăm formule de adresare și de salut etc. Cum primul pas în procesul cunoașterii unei persoane este prezentarea numelui, am propus elevilor să se prezinte dar să și specifice numele sau diminutivele numelor folosite de părinți acasă. Așadar, ei spuneau ceva de genul: „Bună, mă numesc Lucian, dar mami/tati/familia îmi spune Luci!” iar colegii răspundeau: „Bună, Luci, ne bucurăm să te cunoaștem!” Această formulă de a te prezenta a fost pe placul școlăreilor și toți au fost bucuroși să ne împărtășească atât numele lor complet cât și numele de alint folosit în familie.
A venit rândul unui elev care, cu multă mândrie a declarat : „Bună, mă numesc M..., dar mami acasă îmi spune ...CHIFTELUȚĂ!”
Eu am avut un șoc! Îl și vedeam - cu puterea de predicție a oricărei învățătoare - pe M.... purtând, zi de zi, la școală, numele de...Chifteluță. Toți copiii râdeau, se uitau spre el și repetau „Chifteluță”. Atunci mi-a venit, pur și simplu, o idee. I-am întrerupt pe toți spunând: „Știți ce? V-am ascultat aproape pe toți... Acum cred că este rândul meu să mă prezint. Bună, copii, numele meu este G. și, atunci când eram ca voi, mama mea îmi spunea Gogoșică!” Copiii au râs copios auzind numele copilăriei mele (a fost o inspirație de moment!) și eu am râs alături de ei. Faptul că râdeau de numele meu a devenit brusc mult mai interesant decât să faci haz pe seama unui coleg și întâmplarea a generat o reacție neașteptată printre școlărei: toți au vrut să ne spună numele lor de alint. „Și mie mami îmi spune URSULEȚ! Mie îmi spune LULU! Pe mine tati mă strigă MEȘTERICĂ CEL CE STRICĂ!” Ne-am distrat - deși întâmplarea ar fi putut avea un alt final - iar Chifteluță a redevenit M...și toate au fost O.K.( deși - chiar îmi trecuse prin cap așa ceva - mă puteam alege cu apelativul de ...Doamna Gogoșică).
Era, oricum, un risc asumat și a meritat!