Iscoada de Tudor Arghezi

RECOMANDĂRI: Tudor Arghezi, denumit și un ”titan” al literaturii române, este recunoscut pentru opera sa care cuprinde o mare varietate de teme prin care poetul dezvoltă nenumărate motive. Prin creațiile sale el a adus o serioasă contribuție la dezvoltarea literaturii pentru copii.

                                                              ISCOADA
                                                                                   de Tudor Arghezi
Decum s-a ivit lumina.
A ieşit din stup albina,
Să mai vadă, izma creaţă
A-nflorit de dimineaţă?

Se-ngrijeşte, gospodină
De-nfloreşte și sulfină,
Căci plutise val de ceaţă,
Astă-noapte, pe verdeaţă.

A găsit toată grădina
Înflorită, și verbina,
Şi s-a-ntors, după povaţă,
Cu o probă de dulceaţă.

Când stăpânul nu-i acasă de Emil Gârleanu

RECOMANDĂRI: Atractive și pline de un farmec deosebit, scrierile lui Emil Gârleanu impresionează prin frumusețea descrierii și claritatea exprimării. Povestirile sale abundă de sensibilitate, ceea ce atrage și farmecă deopotrivă pe cei mici, dar și pe cei mari.
                                                                   CÂND STĂPÂNUL NU-I ACASĂ
                                                                                                               de Emil Gârleanu
În odaie, liniște. Liniște și-un miros! Pe polița din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de cașcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până în cel mai îngust colțișor al casei. Și din gaura lui, din gaura de după sobă, șoricelul nu-și mai găsește locul. Parcă-l trage cineva de mustață afară. Să iasă, să nu iasă?

Fluierul fermecat de Victor Eftimiu

RECOMANDĂRI: O poveste captivantă care îi învață pe cei mici prețuirea adevăratelor valori în viață. Autorul reușește cu mare măiestrie să prezinte firul poveștii într-un mod captivant și dinamic. Copiii vor îndrăgi cu siguranță povestea, dorindu-și să se identifice cu personajul principal, curajosul Tudorel.

                                                                 FLUIERUL FERMECAT
                                                                                                                  de Victor Eftimiu
Tudorel era un ciobănaş de vreo zece anişori, prin isteţimea lui scăpase în mai multe rânduri vacile şi oile salului din ghearele unor lupi. Nu ştia nici de frică, nici de înşelăciune.
—Sunt cioban, trebuie să-mi păzesc turma, asta ştiu !... şi nu-l biruia nimeni.
Moşul din pădure, vrăjitorul cel bun, care vede şi răsplăteşte pe cei ce se poartă voiniceşte l-a chemat la el în peşteră, şi 1-a poftit să-şi aleagă tot ce va dori din bogăţiile adunate acolo.
Tudorel se hotărî să ia doar un fluier.
—Să-mi trăieşti, băiatul moşului ! i-a răspuns vrăjitorul cel bun. N-ai vrut nici straie scumpe, nici bani de aur, dar ai ales o comoară nepreţuită. Fluierul acesta, pe care 1-a făurit un meşter din vechime, nu numai că-ţi va ţine de urât, dar prin el vei putea îmblânzi fiarele. Păstrează-1 sănătos, dragul meu, şi s-auzim de bine !
A doua zi, plecând cu oile, Tudorel se aşeză pe un dâmb şi începu să-i zică din fluier. Mare-i fu bucuria când văzu că mioarele se opresc din păşunat şi încep să joace. Culaie, berbecul cel mare, cu coarnele întoarse, se pusese şi el pe ţopăit, parc-ar fi fost cel mai straşnic dănţuitor. Clopotul de la gât îi suna. Măgăruşul turmei juca şi el, când pe trei picioare, făcând rotogoale drăgălaşe în văzduh ou piciorul drept, când ridicat pe două picioare, ca oamenii. Cât despre Ursu, dulăul, nu numai că sărea, dar se dădea şi peste cap.
Cântă el Tudorel ce cântă ; mioarele, berbecul, măgăruşul şi dulăii jucară, până când zise ciobănaşul:
— Acum destul ! Dac-om sta să ţopăim toată ziua, apoi flămânziţi şi vă uscaţi şi se supără satul pe mine că vă ţin nemâncate.
Într-o zi, o haită de lupi se repezi la stâna lui Tudorel. Spaima intră în bietele oi.
Văzând acea năvală de sălbăticiuni, Tudorel duse fluierul la gură şi începu să cânte. Şi ce să vezi ? Unui câte unul, lupii se astâmpărau, începeau să ridice câte un picior uşor, uşurel şi se porneau pe dănţuit.
Apoi câte un lup se apropia de o mioară, îşi lăsa capul în jos de trei ori înclinându-se, şi o poftea la joc. Douăzeci de perechi se-nvârteau în jurul ciobănaşului, care-i zicea de zor din fluieraşul lui de soc.
A intrat în horă Ursu, dulăul, prinzându-se în braţe cu starostele lupilor ; au făcut frăţie amândoi, s-au pupat în bot, cu ochii plini de lacrimile prieteniei, legându-se să nu se mai prigonească unul pe celălalt, cât vor trăi !
Dar tot sărind şi învârtindu-se lupii osteniră. Mai-marele lor se apropie, jucând şi el mereu şi-i vorbi lui Tudorel aşa :
—Ciobănaşule dragă, mai lasă-1 încolo de fluier, că nu mai putem ! După ce sântem flăminzi ne mai flâmânzeşti şi dumneata, punându-ne să ţopăim într-una !
—Eu, răspunse băiatul, nu mă opresc din cântat până nu vă cărăbăniţi ! Dacă mă opresc, sunteţi în stare să vă repeziţi la oi şi să le mâncaţi.
—Pe cuvântiul meu de onoare că nu facem una ca asta, plecăm pe ici încolo ! răspunse celălalt şi făcu semn lupilor să-1 urmeze.
Cu mare părere de rău îşi lăsară cumetrii drăgălaşele cumetre ! După ce le-au jucat, mare poftă ar fi avut să le mângâie puţin cu colţii! Dar n-avură încotro şi se depărtară, pierind în desimea codrului. Şi numai după ce n-a mai rămas nici urmă de lup prin partea locului, Tudonel îşi opri cântarea, odihnind astfel şi oile, care începură să pască mărunt şi repede, de foame ce le era:;
...Povestea cu fluierul vrăjit ajunse şi la urechile împăratului.
— Dacă a putut acel fluier să stăpânească haita de lupi, cum n-ar veni de hac şi vrăjmaşilor mei ? îşi zicea stăpânitorul ţării.
Trimise deci împăratul câţiva soli la ciobănaş să-i ceară fluierul.
Dar Tudorel, nici gând să-1 dea.
A doua zi, chiar împăratul veni să-i ceară lui Tudorel fluierul fermecat.
— Eu sunt chiar împăratul acestei ţări. Cum ai îndrăznit să te împotriveşti poruncilor mele ?
—Dar ce-am făcut ?
—Ţi-am trimis oameni cu daruri, cu haine scumpe şi cu tot felul de bunătăţi, galbeni mulţi, ţi-am trimis şi tu nici gînd să-mi dai fluierul, pe care văd că-1 ţii la brâu.
—N-am ce face cu ele. Eu atâta am, fluierul !
—Fluienui acesta are puteri de care tu nu eşti vrednic ! îi strigă craiul mânios. De aceea zic, băiete, dă-mi-1 de bună voie şi eu te voi răsplăti cum nici nu gândeşti ; te voi duce la curtea mea să te cresc, să-ţi dau învăţătură şi să facă din tine un curtean de vază.
— Eu din ce sunt nu vreau să mă schimb ! răspunse Tudorel.
Atunci lacom, împăratul înşfacă jucăria ciobănaşului. Ochii îi luceau de bucurie la gândul că acum nu-1 va mai birui nimeni ! Nimeni nu va mai îndrăzni să-i calce hotarele, ba va porni el însuşi să cucerească şi să prade împărăţia altora ! Porni voios, cu tot alaiul după el.
Dar Tudorel, supărat foc, alerga pe lângă calul lui, cerâudu-i fluierul.
Scos din fire, împăratul porunci oştenilor să-1 arunce în beciul cel mai adînc.
Ei, dar în vremea aceasta, ostile vrăjmaşe năpădiră pământul ţării şi prădau toate în calea lor. În fruntea armiilor, împăratul porni să le înfrunte şj să nimicească pe duşmani.
Mândru nevoie, călare pe armăsarul împopoţonat, craiul tot sufla în fluierul fermecat, aşteptând să se întâmple minunea, dar degeaba ! Oştilor puţin le păsa de jucăria aceea neputincioasă din mâna lui ! Ba, dimpotrivă, împăratul fu înconjurat de duşmani, care parcă ieşiseră din pământ! Cât ai clipi din ochi, se pomeni legat, straja lui împrăştiată şi el robit vrăjmaşului.
Fluierul căzu la pământ şi, de bună seamă, l-ar fi sfărâmat copitele cailor, dacă un sfetnic înţelept nu l-ar fi ridicat cu grijă.
Mare prăpăd ar fi fost pe ţară, dacă sfetnicul cel înţelept nu s-ar fi gândit să se repeadă la palat, să-1 scoată pe Tudorel din adâncimea beciului şi să-1 ducă pe câmpul de bătaie, rugându-1 să cânte din fluierul fermecat.
Şi când începu Tudorel să cânte din fluier, oştile duşmane îşi aruncară paloşele şi buzduganele şi începură să joace.
Jucau şi ţopăiau de zor. Se ţineau după el, tot dănţuind şi părăseau de-a-ndărătelea pământurile cucerite atâta de uşor.
Şi ciobănaşul nostru nu s-a lăsat până nu i-a dus dincolo de hotarele ţării, cu împăratul cel hapsân cu tot

Prostia omeneasă de Ion Creangă

RECOMANDĂRI: O povestire minunată, plină de haz și scrisă cu un ton vesel, caracteristic lui Creangă, unul din autorii atât de îndrăgiți de micuții școlărei. Lectura aceasta cu siguranță îi va încânta, dezvoltându-le gustul pentru lectură.
                                                                  PROSTIA OMENEASCĂ
                                                                                                                        de Ion Creangă
Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă, era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră.
Întru-una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scăldă copilul, îl înfăşă şi-i dete ţâţă, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă şi-l dezmerdă, până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri ş-apoi începu a se boci cât îi lua gura: "Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!"
Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mână şi furca din brâu cât colo şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:
— Ce ai, draga mamei, ce-ţi este?!
— Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
— Când şi cum?
— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
— Îl văd. Şi?
— De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!
— Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!
Şi, cu ochii pironiţi în drobul de sare de pe horn şi cu mânile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă, ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe uşă, flămând şi năcăjit ca vai de el.
— Ce este ? Ce v-au găsit, nebunelor?
Atunci ele, viindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge lacrămile şi a-i povesti cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplată.
Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:
— Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă... duc în lumea toată! Şi de-oiu găsi mai proşti decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba.
Aşa zicând, oftă din greu, ieşi din casă, fără să-şi ieie ziua bună, şi plecă supărat şi amărât ca vai de om!
Şi mergând el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme, oprindu-se într-un loc, i se întâmplă iar să vadă ceva ce nu mai văzuse: un om ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre soare, apoi răpede-l înşfăca şi intra cu dânsul într-un bordeiu; pe urmă iar ieşea, îl punea iar cu gura la soare, şi tot aşa făcea... Drumeţul nostru, nedumerit, zise:
— Bună ziua, om bun!
— Mulţămesc dumitale, prietene!
— Da' ce faci aici?
— Ia, mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordeiu, ca să am lumină, şi nici că-l pot...
— Bre, ce trudă! zise drumeţul. N-ai vrun topor la îndămână?
— Ba am.
— Ie-l de coadă, sparge ici, şi soarele va intra singur înlăuntru.
Îndată făcu aşa, şi lumina soarelui întră în bordeiu.
— Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram să îmbătrânesc cărând soarele cu oborocul.
"Încă un tont", zise drumeţul în sine şi plecă.
Şi mergând el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat şi, din întâmplare, se opri la casa unui om. Omul de gazdă, fiind rotar, îşi lucrase un car şi-l înjghebase, în casă, în toată întregimea lui; ş-acum, voind să-l scoată afară, trăgea de proţap cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce? Aşa: uşile era mai strâmte decât carul. Rotarul voia acum să taie uşorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumeţul l-a învăţat să-l desfacă în toate părţile lui, să le scoată pe rând afară ş-apoi iarăşi să-l înjghebe la loc.
— Foarte mulţămesc, om bun, zise gazda; bine m-ai învăţat! Ia uită-te dumneta! Era să dărâm bunătate de casă din pricina carului...
De aici, drumeţul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte, până ce ajunse iară la o casă. Acolo, ce să vadă! Un om, cu-n ţăpoiu în mână, voia să arunce nişte nuci din tindă în pod.
"Din ce în ce dau peste dobitoci", zise drumeţul în sine.
— Da' ce te frămânţi aşa, om bun?
— Ia, vreu să zvârl nişte nuci în pod, şi ţăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de-o treabă...
— Că degeaba te trudeşti, nene! Poţi să-l blastămi cât l-ei blăstăma, habar n-are ţăpoiul de scârbă. Ai un oboroc?
— Da' cum să n-am?!
— Pune nucile într-însul, ie-l pe umăr şi suie-le frumuşel în pod; ţăpoiul e pentru paie şi fân, iar nu pentru nuci.
Omul ascultă, şi treaba se făcu îndată.
Drumeţul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărând şi alt neghiob.
Apoi, de aici merse mai departe, până ce ajunsese ca să mai vadă aiurea şi altă năzbâtie. Un om legase o vacă cu funia de gât şi, suindu-se pe-o şură, unde avea aruncat oleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie, să urce vaca pe şură. Vaca răgea cumplit, şi el nu mai putea de ostenit...
— Mă omule! zise drumeţul, făcându-şi cruce; dar ce vrei să faci?
— Ce să fac, mă-ntrebi? Da' nu vezi?
— Ba văd, numai nu pricep.
— Ia, hăramul ista e hâmisit de foame şi nu vrč nici în ruptul capului să vie după mine sus, pe iastă şură, să mănânce fân...
— Stai puţin, creştine, că spânzuri vaca! Ič fânul şi-l dă jos la vacă!
— Da' nu s-a irosi?...
— Nu fi scump la tărâţe şi ieftin la făină.
Atunci omul ascultă şi vaca scăpă cu viaţă.
— Bine m-ai învăţat, om bun! Pentr-un lucru de nimica eram cât pe ce să-mi gâtui vaca!
Aşa, drumeţul nostru, mirându-se şi de această mare prostie, zise în sine: "Mâţa tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură, la fân, n-am mai gândit!"
Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe cari-i socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa.
Ş-am încălecat pe-o şa, ş-am spus povestea aşa.

Cinci pâni de Ion Creangă

RECOMANDĂRI: Ion Creangă a scris mai multe povestiri pentru copii, foarte îndrăgite de aceștia. Povestea ”Cinci pâni” este o redactare hazlie și plină de învățăminte ca mai toate poveștile sale, așa că textul se parcurge cu plăcere de micii școlărei.
                                                                 CINCI PÂNI
                                                                                                              Ion Creangă
              Doi oameni, cunoscuți unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâni, și celalalt două pâni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiți pletoase, lângă o fântână cu ciutură, scoate fiecare pânile ce avea și se pun să mănânce împreună, ca să aibă mai mare poftă de mâncare.

Invitații zile de naștere pentru copii

Invitațiile dau farmec unui eveniment atât de important precum este ziua unui copil. Am pregătit ”pe fugă” două modele, dar promitem și altele. PETRECERE FRUMOASĂ ! (o fotografie trimisă pe adresa noastră de e-mail ne-ar încânta).

Recapitulare - vocalele

Pentru ca să înțelegeți cât mai bine sunetele limbii române, trebuie să cunoașteți foarte bine vocalele. Această fișă sperăm să vă fie de ajutor!