Prostia omenească, de Ion Creangă(povestire)

RECOMANDĂRI: Așa cum v-am promis, dragi școlărei de pretutindeni, vrem să venim în ajutorul vostru pentru ca voi să deveniți din ce în ce mai buni. Ca activitatea voastră să fie cu adevărat eficientă și acum, dar și mai târziu, noi vă recomandăm respectarea următorilor pași:
1. Citiți lectura în întregime (preferabil din cartea autorului, dar o găsiți și postată de noi);
2. Citiți cu atenție rezumatul lecturii;
3. Compuneți o fișă de lectură (puteți folosi un model oferit de noi, de doamnele voastre învățătoare sau propriul vostru model).


                                                         PROSTIA OMENEASCĂ
                                                                                                 de Ion Creangă
                                                                   (povestire)

Se spune că era odată un om  care trăia laolaltă cu nevasta şi soacra. Nici una, nici cealaltă nu erau tocmai hâtre. Omul avea cu nevasta lui un copilaş mic.

Într-o zi omul plecă de acasă la treburile lui, iar nevasta rămase cu copilaşul. Îl scăldă, îl înfăşă şi îl alăptă, apoi îl puse să doarmă în albie, lânga sobă.

Nu trecu mult după ce adormi copilul şi nevasta începu să jeleasca cât o ţinea gura, după copilaşul ei. Iute veni mama ei şi o întrebă ce are. Ea răspunse că are să moară copilaşul dacă se va sui mâţa pe horn şi va trânti în capul lui drobul de sare de acolo. Soacra  începu şi ea sa bocească.

Veni omul acasă şi află de ce se jeleau ele aşa. Speriat de prostia omenească, plecă în lume, zicând că se va întoarce numai dacă va gasi proşti mai mari ca ele.

Mergând el bezmetic, văzu un om care ţinea un oboroc deşert cu gura la soare, îl lua iute şi fugea cu el în bordei, apoi iar ieşea şi iar îl ducea în bordei şi tot aşa. Întrebându-l, află că omul face asta ca să aibe lumină în bordei. Atunci omul nostru îi spuse să facă o spărtură cu toporul şi soarele va intra în bordei. Acela făcu aşa, iar omul plecă mai departe, să scape de prostia omeneasca,  mai numărând încă un tont.

Ajunse într-un sat, la casa unui rotar. Acela înjghebase un car în casa şi acum nu putea să-l scoata afară, era uşa prea mică. Chiar atunci se hotarâse să taie tocul uşii, noroc cu omul nostru  că l-a învăţat să desfacă în bucăţi carul, să le scoată afară, apoi să le înjghebe la loc. Drumeţul nostru mai numără un nătărău şi porni mai departe.

La o casă văzu un neghiob care voia să arunce nişte nuci cu furca în pod şi nu izbutea. Îl învăţă să le pună într-un oboroc, să-l ia pe umăr şi să le urce în pod. Mai încolo, un mare prost se ostenea să urce vaca pe şură, ca să mănânce fân. O legase cu o funie de gât , se suise pe şură şi trăgea din răsputeri, cât pe ce să o spânzure. Îl învăţă şi pe acesta, să  ia fânul şi să-l dea jos la vacă, astfel că vaca scăpă cu viaţă.

Uimit de prostia omeneasca, drumeţul îşi spuse în sinea lui că era mai de crezut ca mâţa să dea drobul de sare jos de pe horn decât să cari soarele în casă, să urci nucile în pod cu furca ori să tragi vaca pe şură la fân. Se întoarse acasă la copil, la nevastă şi la soacră, pe care le socoti mai istețe decât pe cei pe care îi întâlnise în călătoria sa.