Poezii de iarnă

• Iarna - Nicolae Labiș
• Iarna pe uliță - George Coșbuc
• Miezul iernei - Vasile Alecsandri

Iarna

De Nicolae Labiș

Totu-i alb în jur cât vezi
Noi podoabe pomii-ncarcă
Şi vibrează sub zăpezi
Satele-adormite parcă.

Doamna Iarna-n goană trece
În caleşti de vijelii –
Se turtesc de gemul rece
Nasuri cârne şi hazlii.

Prin odăi miroase-a pâine,
A fum cald şi amărui
Zgreapţănă la uşă-un câine
Să-şi primească partea lui…

Tata iese să mai pună
Apă şi nutreţ la vacă;
Vine nins c-un fel de brumă
Şi-n mustăţi cu promoroacă.

Iar bunicul desfăşoară
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioară
Despre vremuri de-odinioară,
Vremi ce-n veci n-au să mai fie.

Iarna pe uliţă 

 de George Coșbuc

A-nceput de ieri să cadă

Câte-un fulg, acum a stat,

Norii s-au mai răzbunat

Spre apus, dar stau grămadă

Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,

Şi pe râu e numai fum.

Vântu-i liniştit acum,

Dar năvalnic vuiet vine

De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,

De pe coastă vin ţipând

Şi se-mping şi sar râzând;

Prin zăpadă fac mătănii;

Vrând-nevrând.

Gură fac ca roata morii;

Şi de-a valma se pornesc,

Cum prin gard se gâlcevesc

Vrăbii gureşe, când norii

Ploi vestesc.

Cei mai mari acum, din sfadă,

Stau pe-ncăierate puşi;

Cei mai mici, de foame-aduşi,

Se scâncesc şi plâng grămadă

Pe la uşi.

Colo-n colţ acum răsare

Un copil, al nu ştiu cui,

Largi de-un cot sunt paşii lui,

Iar el mic, căci pe cărare

Parcă nu-i.

Haina-i măturând pământul

Şi-o târăşte-abia, abia:

Cinci ca el încap în ea,

Să mai bată, soro, vântul

Dac-o vrea!

El e sol precum se vede,

Mă-sa l-a trimis în sat,

Vezi de-aceea-i încruntat,

Şi s-avântă, şi se crede

Că-i bărbat;

Cade-n brânci şi se ridică

Dând pe ceafă puţintel

Toată lâna unui miel:

O căciulă mai voinică

Decât el.

Şi tot vine, tot înoată,

Dar deodată cu ochi vii,

Stă pe loc - să mi te ţii!

Colo, zgomotoasa gloată,

De copii!

El degrabă-n jur chiteşte

Vrun ocol, căci e pierdut,

Dar copiii l-au văzut!

Toată ceata năvăleşte

Pe-ntrecut.

- "Uite-i, mă, căciula, frate,

Mare cât o zi de post -

Aoleu, ce urs mi-a fost!

Au sub dânsa şapte sate

Adăpost!

Unii-l iau grăbit la vale,

Alţii-n glumă parte-i ţin -

Uite-i, fără pic de vin

S-au jurat să-mbete-n cale

Pe creştin!

Vine-o babă-ncet pe stradă

În cojocul rupt al ei

Şi încins cu sfori de tei.

Stă pe loc acum să vadă

Şi ea ce-i.

S-oţărăşte rău bătrâna

Pentru micul Barba-cot.

- "Aţi înnebunit de tot -

Puiul mamii, dă-mi tu mâna

Să te scot!

Cică vrei să stingi cu paie

Focul când e-n clăi cu fân,

Şi-apoi zici că eşti român!

Biata bab-a-ntrat în laie

La stăpân.

Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară

Şi-o petrec cu chiu cu vai,

Şi se ţin de dânsa scai,

Plină-i strâmta ulicioară

De alai.

Nu e chip să-i faci cu buna

Să-şi păzească drumul lor!

Râd şi sar într-un picior,

Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna

Mai cu zor.

Baba şi-a uitat învăţul:

Bate,-njură, dă din mâini:

- "Dracilor, sunteţi păgâni?

Maica mea! Să stai cu băţul

Ca la câini!

Şi cu băţul se-nvârteşte

Ca să-şi facă-n jur ocol;

Dar abia e locul gol,

Şi mulţimea năvăleşte

Iarăşi stol.

Astfel tabăra se duce

Lălăind în chip avan:

Baba-n mijloc, căpitan,

Scuipă-n sân şi face cruce

De Satan.

Ba se răscolesc şi câinii

De prin curţi, şi sar la ei.

Pe la garduri ies femei,

Se urnesc miraţi bătrânii

Din bordei.

- "Ce-i pe drum atâta gură?

- "Nu-i nimic. Copii ştrengari.

- "Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,

Parcă trece-adunătură

De tătari!

Mezul iernei

În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!

Stelele par înghețate, cerul pare oțelit,

Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare

Pare-un lan de diamanturi ce scârțâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios

Ca înaltele coloane unui templu maiestuos,

Și pe ele se așază bolta cerului senină,

Unde luna își aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreț, fantastic! ... Mii de stele argintii

În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.

Munții sunt a lui altare, codrii – organe sonoare

Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viață, fără glas;

Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;

Dar ce văd?... în raza lunei o fantasmă se arată...

E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!