Bunicul-de Barbu Ștefănescu Delavrancea

RECOMANDĂRI: Bunătatea și blândețea bunicului, așa cum autorul o evocă, înduioșează și surprinde cititorul. Contrastul dintre florile albe de salcâm și pletele bunicului crează o imagine vizuală impresionantă.

                                                                    BUNICUL
                                                                                           de Barbu Ștefănescu Delavrancea
Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Numără florile care cad. Se uită în fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar numără florile scuturate de adiere. Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba… peste toate au nins ani mulţi şi grei.
Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.


Cine trânti poarta?
- Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!
Un băietan şi o fetiţă, roşii şi bucălaţi, sărutară mâinile lui “tata-moşu”.
- Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?
- Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul, sorbind-o din ochi.
- Da’, raţele n-au aripi? Ele de ce nu zboară?
- Zboară, zise băiatul, dar pe jos.
Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.
- O, voinicii moşului!…
Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi îi privi cu atâta dragoste, că ochii lui erau numai lumină şi binecuvântare.
- Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc?
- În ţara cocorilor.
- În ţara cocorilor?
- Da.
- Dar rândunelele un’ se duc când se duc?
- În ţara rândunelelor.
- În ţara rândunelelor?
- Da…
- Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.
- Dacă ţi-or creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.
- Da… hâ… hâ… ce fel… şi mie?
Fata se întristă.
Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:
- Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.
- Ţie două şi mie două… nu-i aşa, tată-moşule?
- Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.
- Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul, cu mândrie.
- Cum de nu? Mie un scatiu.
Ce fericiţi sunt!
Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat din palme. Bunicul le cântă “Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele”…
O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţe de apă. Copiii tăcură din râs şi bunicul din cântec. E muma lor şi fata lui. Cum îl văzu, începu:
- I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap…
Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung:
- Lăsaţi pe copii să vie la mine!
- Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!…
Femeia intră în casă.
- Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.
Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.
Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.
Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.
- Partea asta este a mea.
- Şi partea asta, a mea!
- Mustaţa asta este a mea.
- Şi asta, a mea!
La barbă se încurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:
- Pe din două.
Şi copiii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.
- Jumătate mie.
- Şi jumătate mie.
Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.
Băiatul:
- Mustaţa mea e mai lungă.
Fata:
- Ba a mea e mai lungă!
Şi băiatul întinse de o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.
Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:
- Amândouă sunt deopotrivă.
- Ş-a mea, ş-a ei!
- Ş-a mea, ş-a lui!
La obraji cearta se aprinse mai tare.
- Partea mea e mai frumoasă.
- Ba a mea, că e mai albă!
Bunicul zâmbi.
- Ba a mea, că e mai caldă!
- Ba a mea, că e mai dulce!
- Ba a mea, că nu e ca a ta!
- Ba a mea, că are un ochi mai verde!
- Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!
Bunicul abia se ţinea de râs.
- Ba a mea!
- Ba a mea!
Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei. Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului. Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei.
Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit:
- Ce e asta, viermi neadormiţi?!
Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:
- Lăsaţi-i pe copii să vie la mine!