Copii cu A.D.H.D.

Copiii cu adevărat sănătoși sunt cei energici, plini de viață, fără astâmpăr și care pun tot felul de întrebări din dorința de a ști cât mai multe.

Fie că suntem părinți, cadre didactice sau și una și alta, cu toții știm că este în firea copilului să fie neastâmpărat, curios și plin de energie. Foarte bine, este normal și benefic pentru dezvoltarea copilului să manifeste prin acest comportament setea sa de cunoaștere, dorința de a explora și de a investiga tot ce-l înconjoară. Sunt însă copii care, prin comportamentul lor, depășesc limitele normale ale unui comportament ”nestâmpărat”. Aceștia sunt adesea impulsivi, neascultători, crează mereu probleme, devin obositori pentru toate persoanele din jurul lor, adulți sau copii, sunt etichetați în majoritatea cazurilor drept ”răi” iar această etichetare nu îmbunătățește cu nimic situația în care se află.

            Are copilul  A.D.H.D.?

            În primul rând simpla observare a copilului, identificarea unor siptome în comportamentul lui și trasarea propriei concluzii nu ajută. Diagnosticul nu se poate formula decât în urma consultării unui specialist. Diagnosticarea făcută ”la întâmplare” poate avea rezultate dezastruoase!

            Care sunt caracteristicile comportamentale și atitudinale ale copilului cu A.D.H.D?

            Pentru un părinte este dureros să afle că propriul său copil suferă de ceva. Unii chiar aleg varianta de a nega existența acestor comportamente, ceea ce nu poate decât să vină în detrimentul copilului. Copiii cu A.D.H.D. sunt la fel de inteligenți și capabili ca și ceilalți copii, pot fi creativi, migăloși, perfecționiști, emotivi, dar nu știu exact modul în care să-și utilizeze resursele de care dispun. Ei au pur și simplu nevoie de multă atenție din partea adulților din jurul lor, de înțelegere și încurajare, de căldură și dragoste – adică de aceleași lucruri de care au nevoie toți copiii. Secretul este ca acești copii să aivă parte de activități antrenante, care nu-i plictisesc și nu se repetă conform unei rutine, să fie stimulați, lăudați, recompensați.

            Ce reprezintă A.D.H.D. din punct de vedere medical?

            Deficitul de atenție poate fi o tulburare în sine, neurologică, sau poate fi un simptom al unei familii sau organizații disfuncționale. Persoana afectată întampină probleme în activitățile sociale, de relaționare, cele academice sau cele organizaționale.

            Principalele simptome și manifestări ale copilului care suferă de ADHD sunt:

• hiperactivitate (agitația frecventa a manuțelor și picioarelor; incapacitatea de a sta locului, comportamente agitate în momente inoportune – cățărat, alergat, sărit etc.; vorbit excesiv și neclar sau ilogic);

• impulsivitate (răspunde înainte de terminarea întrebărilor; nu își poate aștepta rândul, îi întrerupe frecvente pe ceilalți);

• deficit de atenție (face greșeli frecvente la scoalaă sau în alte activități din cauza neatenției; nu se poate concentra în diverse activități; nu se poate organiza, nu ascultă, nu urmează instrucțiuni; pierde frecvent lucruri).

Chiar dacă unii copii manifestă aceste simptome, nu înseamna ca și suferă de această tulburare comportamentală. De aceea, pentru diagnosticarea bolii, ele să respecte câteva reguli esențiale:

• să aiba o constanță de cel puțin 6 luni în comportamentul micuțului;

• simptomele să apară înainte de vârsta de 7 ani;

• să se manifeste în 2 sau mai multe medii (de exemplu la școală și acasă);

• să determine apariția unor probleme grave în comportamentul școlar și social.

Ce putem face?

Departe de a avea pretenția că pot da sfaturi în această privință, consider necesare și utile sfaturile cu privire la atitudinea noastră față de copilul cu A.D.H.D.,dar și față de toate comportamentele sale, fie că suntem părinte, fie că suntem cadre didactice. Tocmai de aceea îmi permit să citez un adevărat specialist, Andreea Bilbow, medic care a prezentat sfaturi cruciale din perspectiva triplei sale calități: persoană care suferă de A.D.H.D., medic și părinte al unor copii care prezintă aceeași tulburare.

Iată sfaturile prezentate :

Diagnosticarea şi aplicarea tratamentului corespunzător sunt primii paşi în drumul spre o viaţă liniştită.  Dincolo de sentimentele de vină, dincolo de ruşine sau de greutăţile pe care le experimentează un părinte, este bine ca relaţia cu micuţul să fie una cât mai strânsă. Copilul trebuie să ştie că este deosebit şi că suferă de această boală.  „Este de datoria oricărui părinte să lupte pentru drepturile copilului lui, să nu permită să fie discriminat, marginalizat şi să înveţe să se integreze în lumea specială din care copilul face parte. Să ştii să îl înveţi să viseze, să  îl înveţi să fie conştient de existenţa sa, să îi descoperi pasiunile şi să investeşti în ele , sunt căi sigure prin care un copil bolnav de ADHD poate duce o viaţă normală”.  Provocarea este cu atât mai mare cu cât tulburarea este ereditară şi părinţii la rândul lor pot suferi de ea.  Rutina în ceea ce priveşte medicaţia, mersul la şcoală sau chiar şi înainte de culcare joacă un rol important în a reuşi o comunicare cu micuţul. Un părinte trebuie să ştie totul despre boală, iar răbdarea şi perseverenţa sunt esenţial e. Dovadă că se poate este chiar Andrea Bilbow, care are doi copii peste 30 de ani care duc vieţi normale, şi care cu ajutorul tratamentului şi a afecţiunii au reuşit să treacă cu bine peste provocările acestei tublurări. „Totul este bine, atunci când este bine”, a concluzionat specialistul, care a atras atenţia că meseria de părinte al unui copil bolnav de AHDH este una pe viaţă, dar privită ca o provocare, mai degrabă decât ca o corvoadă,poate deveni o mare bucurie.