La streașina casei noastre se afla un cuib de rândunele. În fiecare an, după ce ieșeau mugurii din găoacele lor, cuibul prindea viață: sosea stăpâna lui, o rândunică drăguță.
-Ce mult mi-ar plăcea să știu mai multe din viața acestei rândunici! i-am spus mamei într-o seară.
Mama mi-a zâmbit blând și a început să-mi povestească tot felul de lucruri interesante despre rândunele. Fascinat de cuvintele mamei, am adormit.
Deodată, chiar la fereastră, am auzit un ciripit vesel. Era rândunica! Am fost extrem de fericit, dar uimirea mea a crescut fără măsură când am auzit-o vorbind cu grai omenesc:
-Bună prietene! Aș vrea să-ți spun povestea mea: în fiecare an, toamna, când cad pete ruginii peste frunze și copaci, noi ne pregătim de plecare. Trebuie să facem ”călătoria cea lungă” până în țările calde. Dar aici, pe plaiurile românești, ne învățăm puii să zboare, ne antrenăm și noi pentru ca, pe la sfârșitul lui septembrie să ne luăm rămas bun de la cuiburile noastre dragi.
Placăm toate în stoluri, rânduite după vârstă. De sus Europa parcă este o hartă vie. Apoi trecem în zbor peste mări nesfârșite și, dacă găsim în calea noastră vreun vapor, ne odihnim pe catargul acestuia, după care ne continuăm zborul. Trecem și pe deasupra piramidelor și-n zborul nostru vedem multe minunății, dar nicăieri nu este așa frumos ca aici. Oricât de frumoase ar fi locurile pe care le colindăm an de an, dorul de casă și de cuiburile noastre ne mistuie. Primăvara sosim nerăbdătoare la cuiburile noastre.
Rândunica se întoarse, își întinse aripile și-și luă zborul. Am tresărit.
-Ce s-a întâmplat? zâmbește mama. Dormeai așa frumos!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu