Vacanța de vară mi-am petrecut-o, în mare parte, alături de bunici. Satul bunicilor mei este mărginit de o pădure și chiar acolo au ei gospodăria. Nimeni nu le strică liniștea, afară doar de cumătra vulpe care mai dă din când în când o raită pe la găini.
Într-o seară, în timp ce stăteam cu bunicii de vorbă pe terasă, auzim mare larmă la cotețul găinilor. Mergem cu toții acolo și constatăm uimiți că vulpea intrase în cotețul găinilor. Bunicul închide iute ușa, apoi încearcă să scoată vulpea.
Speriată, cumătra parcă nici nu știa ce se întâmplă. S-a strecurat cu șiretenie printr-o spărtură a gardului și a pornit spre pădure. Am profitat de această întâmplare și am privit-o cu atenție. Roșcata avea un corp de mărime mijlocie și o coadă lungă, stufoasă, întocmai ca în povestea lui Creangă. Capul micuț, cu ochi ageri, în permanență mișcare, atenți și curioși și două urechi ascuțite, ațintite în sus, pregătite să surprindă și cea mai mică mișcare. Picioarele zvelte se terminau cu gheare ascuțite.
-Ce facem, bunicule? Cum o alungăm? am întrebat eu.
-Stai liniștit, nepoate, are Azor ac de cumătra vulpe. Să mai poftească dumneaei prin gospodărie...
Bunicul l-a eliberat pe Azor din lanț. Liber, câinele a fugărit-o până i-am pierdut din ochi.
De atunci vulpea n-a mai călcat niciodată prin cotețul găinilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu