Era o zi posomorâtă și rece. Un vânt aspru biciuia nestingherit crengile golașe ale copacilor făcându-i să se înfioare sub rafalele lui.
Câteva frunze uscate, lacrimile toamnei uitate, se lăsau în voia acestor mici vârtejuri, ridicându-se amețite, apoi coborând rătăcite pe pământ. Vântul a continuat o perioadă să rătăcească pe cărările dealurilor, alungând viețuitoarele speriate de așa vreme, apoi s-a retras în înaltul cerului de unde venise.
Deodată se lăsă o liniște apăsătoare. Cerul cenușiu străjuia ca o cupolă imensă deasupra pământului. Din văzduh se ivi, mic, timid, plutind ușor, un fulg de nea. La scurt timp alți și alți fulgi îl urmară, dansând și plutind bucuroși pe o muzică doar de ei auzită. Ninsoarea se întețise. Mii și milioane de fulgi se lăsau ușor pe pământ. Părea că cerul își slobozise sacii de zăpadă și-i scutura cu dărnicie peste natură. Steluțele albe, înghețate, cădeau necontenit acoperind clădiri, străzi, case, copaci. Curând totul deveni alb, pufos, ca într-o poveste magică.
Se însera. Ninsoarea părea că-și pierde din putere și perdeaua de fulgi devenea tot mai rară. Cerul își dezveli cupola imensă de nori și sus, sus de tot, o stea timidă strălucea, zâmbind spre pământ. Se anunța o noapte senină, cu ger cumplit. Până dimineață tabloul feeric a devenit un minunat decor înghețat, ca un palat de cleștar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu