Legenda Zambilei

A fost odată ca niciodată... A fost odată un împărat mare și puternic care trăia alături de soția sa într-o țară îmbelșugată, plină de oameni harnici și gospodari. Pe toate le avea împăratul: bani, averi, siguranța țării, bunăstarea oamenilor, era iubit și răsfățat de împărăteasă, dar nu avea copii. Mult s-a mai rugat și a umblat împăratul pe la vraci și vrăjitoare, doar-doar vor afla leacul și astfel bunul Dumnezeu le va dărui ceea ce-și doreau cu atâta înflăcărare. În cele din urmă, văzând cât de mult își doresc acest copil, bunul Dumnezeu  a trimis un înger în visul împărătăsei care i-a spus:

-Împărăteasă, mult ți-ai dorit un copil, și mult ai plâns și te-ai rugat ca Dumnezeu să ți-l dea! Află că rugile ți-au fost ascultate! Dar ia aminte: vei naște o fetiță frumoasă, deșteaptă și iubită de toată lumea care va fi minunea și dragostea soțului tău, împăratul. El, ca tată, va dori să-i împlinească orice dorință, oricât de mică, crezând că dragostea lui poate fi măsurată cu toate cadourile scumpe ce i le poate oferi. Fetița ta va fi însă deosebită: nu va dori nimic și va fi fericită oricât de puțin sau mult îi veți da. Va veni însă o vreme când își va dori ceva ce împăratului îi va fi imposibil să-i dea. Și dacă nu-și va călca pe orgoliu, și nu-i va da, fata ta va muri chiar de mâna tatălui său!
Mult a tulburat-o pe împărăteasă acest vis. La câteva zile a aflat că este însărcinată, și amintirea visului s-a pierdut în alte și alte gânduri. Împărăteasa se ocupa acum de alte lucruri: broda hăinuțe, croșeta bonețele și botoșei, ba chiar ea împreună cu împăratul au făcut pătuțul copilului! Vai, împăratul era așa de mândru că toată ziua își săruta împărăteasa spunând:
-Draga mea, știu că orice față împărătească are nevoie de o suită întreagă de bone să-i crească odrasla. Dar noi vom crește copilașul singuri, îl vom lua cu noi peste tot și nu-l vom scăpa niciodată din ochi!
Vedeți, împărăteasa uitase să-i spună și că va fi fată, și că îngerul spusese că vor avea un copil așa de modest și cuminte că nu va vrea nimic.
A venit vremea să nască... Împăratul, când a văzut că are o fetiță, a și uitat că își dorea băiat. I-a pus numele Zambila, pentru că era o fetiță de o delicatețe rară: ochii verzi sclipeau ca două boabe de rouă care se oglindesc în iarba fragedă, pielea îi era catifelată și parfumată iar râsul său cristalin umplea tot palatul.
Au trecut anii. Zambila creștea și se făcea tot mai frumoasă. Alte fete și-ar fi dorit rochii, mătăsuri sau bijuterii. Ea le putea primi pe toate imediat de la tatăl său. Dar niciodată ea n-a spus ce vrea. Uneori, surprins, tatăl său o întreba:
-Zambila, prințesa mea, ești fericită, ai de toate?
- Da, tată, am! venea răspunsul ei însoțit de un pupic pe creștetul bătrânului împărat.
Dar iată că Zambila crescuse destul de mare pentru a se mărita. Împăratul și împărăteasa dădeau baluri în cinstea fiicei lor doar-doar își va găsi vreun prinț. Dar fetei parcă nu-i plăcea nici un băiat.
Într-o seară, pe când împăratul se tot gândea ce prinți să mai invite pentru a-i fi pe plac fiicei sale, Zambila veni la el și zise:
-Tată, știu că vrei să mă căsătoresc! Ei află, că eu deja iubesc pe cineva și, de vei accepta acest lucru, vom fi cu toții fericiți.
Împăratul își ascultă fiica. Era curios să afle despre cine este vorba... Vreun prinț, vreun fiu de boier de rang înalt?
-Nu, tată, este fiul grădinarului!
-Cum? Fiul grădinarului? Nu se poate! Te-a vrăjit cu leacuri necurate!
-Tată, nu ți-am cerut niciodată nimic, dar acum îți cer să mă lași să-mi împlinesc menirea!
-Vai, vai, dar cum, fiica mea?! Vor râde toți!!!!
Mânios, împăratul porni în grădină. Acolo, fiul grădinarului tocmai se îngrijea de câțiva trandafiri. Împăratul, mânios, scoase sabia să-l ucidă. Zambila a fost însă mai iute: și-a pus drept scut fragedul său trup din dorința de a-și salva iubitul.
Fata a murit... În locul unde sângele ei a picurat pe pământ au ieșit primele flori pe care toți le-au numit zambile.