Livada bunicului-compunere

Din toți prietenii pe care-i am, eu sunt singurul care am bunicii speciali. Vă gândiți că poate sunt mai buni, mai răbdători sau mai înțelepți? Ei, aș! Toți bunicii sunt buni,răbdători și  înțelepți. Asta face parte din meseria lor de... bunici. Deci, bunicii mei sunt speciali pentru că locuiesc la țară. Au propria lor gospodărie într-un sat mic, mic de munte, și aici eu vin cu plăcere ori de câte ori am ocazia. Bunicul adoră să îngrijească pomii fructiferi din livada ce se întinde în spatele casei. Toată ziua se plimbă printre merii înfloriți, încărcați de flori cercelate. I-a văruit, i-a săpat, a așezat mici pietricele în jurul lor și le-a văruit și pe acestea. Acum îi vizitează zilnic, de parcă și-ar vizita niște vechi și buni prieteni. Îl auzi mormăind în timp ce se plimbă, ca și cum i-ar întreba de sănătate. Merii falnici și trufași răspund în felul lor: cu crengile ridicate semeț spre cerul ca peruzeaua.


- Ia te uită, nepoate, ce falnici stau merii! Să vezi cât de umili își vor apleca la toamnă crengile sub greutatea roadelor!
Așa îmi spune bunicul și ochii îi sclipesc de încântare. Uneori am impresia că știe exact câte flori sunt în fiecare măr, și câte mere vor fi coapte la toamnă.
-Da, bunicule, dar până la toamnă mai este... zic eu.
-Da...da..., nepoate, îmi răspunde bunicul și-n privirea lui văd că timpul pentru el are altă dimensiune.
Pornim apoi amândoi, unul lângă altul, tăcuți, prin iarba proaspătă. Mirosul fraged ne umple nările.Bunicul nu mai mormăie. Se apropie de cel mai bătrân măr din livadă. Îi mângâie scoarța noduroasă și oftează:
-Ai înflorit și anul acesta, bătrâne? întrebă bunicul. Frunzele bătrânului măr foșnesc ușor, legănate de o adiere proaspătă de vânt. Poate mi s-a părut, dar în foșnet am ghicit o șoaptă ca un răspuns. Sunt uimit și emoționat. Dacă aș fi avut curaj, aș fi plâns, dar mi-e teamă că bunicul nu va înțelege. Îl văd privindu-mă blând:
-Mărul acesta, nepoate, mi l-a sădit tatăl meu, pe vremea când eram de vârsta ta. E primul măr din livada pe care o vezi.Nu credeam că va rodi atâția ani.
Acum îmi pare rău că n-am plâns... Simt o emoție aproape dureroasă și nu-mi găsesc cuvintele. Dar bunicul nu mai simte nevoia să vorbească. Tăcuți, ne întoarcem acasă mergând unul lângă altul.