Croitorașul cel isteț - Frații Grimm

”Croitorașul cel viteaz”- de Frații Grimm este una poveștile preferate ale copiilor. Lectura este plăcută deopotrivă celor mici cât celor mari.

                                                              CROITORAȘUL CEL ISTEȚ
                                                                                                 de Frații Grimm
A fost odată ca niciodată o domniță și domnița asta era atât de fudulă, că nu-i mai intra nimeni în voie. Și de se întâmpla să vie vreun flăcău în pețit, îl punea numaidecât să-i ghicească vreo ghicitoare și de n-o putea dezlega, îl arunca fără milă, batjocorindu-l în fel și chip. Trecură așa nenumărate rânduri de pețitori pe la curtea împărătească și-n cele din urmă, văzând că n-o scoate cu nici unul la capăt, domnița porunci să se dea sfară-n țară că se va mărita cu acela care va fi în stare să-i dezlege o ghicitoare și că n-are decât să poftească oricine-o vrea, fie el de neam, fie el om de rând.
Se gândiră mulți să-și încerce norocul și-ntre ei iată că s-au nimerit să fie și trei croitori, pe care întâmplarea îi adusese pe același drum. Când plecaseră în pețit, doi dintre ei, care erau mai mărișori de ani, își făcuseră socoteală că așa cum nu dăduseră niciodată greș cu acul, și doar era vorba de împunsături iscusite, nu jucărie! n-aveau să dea greș nici acum, când trebuia să dezlege doar o ghicitoare. Cel de-al treilea își dădu cu ideea că de aici o să-i vie și lui norocul, că din altă parte, știa el bine, n-avea de unde să-l aștepte...
Cei doi, văzând câte parale face, încercară să-l povățuiască:
- Măi flăcăule, mai bine ți-ai vedea de treabă și-ai sta frumușel acasă, că așa, fără minte cum ești, tot n-ai s-ajungi la nimic!
Dar te pui cu el! Avea inima ușoară, de parcă i-ar fi adus laude că e cine știe ce isteț, și le zise că, de vreme cea clocit în minte gândul ăsta, n-o să-l lase nici în ruptul capului și că de găsit o să găsească într-un fel cum s-o scoată la capăt. Și-o porni la drum, plin de voioșie, de parcă toată lumea era a lui.
Când ajunseră la curtea împărătească, cei trei croitorași trimiseră vorbă domniței că așteaptă să-i pună și pe ei la încercare cât mai degrabă, întrucât ei sunt tocmai oamenii potriviți s-o dezlege, având o minte atât de subțirică, c-ar putea-o trece cu ușurință prin urechea unui ac.
În clipa când se înfățișară înainte-i, domnița întrebă:
- Am două feluri de păr în cap: de câte culori or fi?
- Păi dacă-i vorba numai p-atât, se grăbi să răspundă cel mai în vârstă dintre croitori, apoi trebuie să fie negru și alb, ca postavul care bate-n culoarea piperului și-a sării, de se cheamă chiar așa: sare și piper.
După ce-i ascultă răspunsul, domnița-i zise:
- N-ai ghicit; să vedem ce spune mijlociul.
Al doilea fu încredințat c-o brodește sigur și zise:
- De nu e nici alb, nici negru, atunci de bună seamă că-i roșu și cafeniu, ca surtucul pe care-l poartă taica la sărbători.
- N-ai ghicit nici tu, răspunse domnița. Ia să-l auzim pe prâslea, că, după nas, mi s-ar părea că știe el ceva... Croitorașul nu luă în seamă batjocura și, înaintând fără sfială, grăi:
- Domnița are pe dup-o ureche un fir de păr ca argintul și altul ca aurul și astea sunt cele două feluri de păr.
Auzindu-l, domnița se îngălbeni ca șofranul și fu cât pe-aci să leșine de spaimă, căci croitorașul ghicise ceea ce ea credea că nici un om de pe fața pământului n-ar putea să știe. Totuși, cercă să se stăpânească și, după ce-și mai veni în fire, zise:
- Dac-ai ghicit, ai ghicit, nu mă pot împotrivi... Dar vorba e că doar cu atât n-o să mă poți lua de nevastă și se cade să te mai supun la o încercare! Jos în grajd am un urs. Să dormi la noapte cu el și dacă mâine-n zori, când m-oi trezi eu, te mai afli în viață, să știi că te iau de bărbat. Dar în sinea ei se gândea așa: "Las' că mă descotorosesc eu de tine, procopsitule, că din ghearele ursului până acum n-a scăpat nimeni cu zile!"
Dar croitorașul nu se înspăimântă defel, ci, dimpotrivă, grăi cu veselie:
- Ciocul și norocul! Că ăl de îndrăznește și încearcă înseamnă că pe jumătate a și câștigat.
De îndată ce se lăsă înserarea, îl duseră pe croitoraș în grajd, unde-și avea ursul culcușul. Cum îl văzu, dihania vru să se năpustească asupră-i și să-i dea una zdravănă cu laba, de bun venit.
- Hei, mai încet, mai încet, ursule, strigă croitorașul. Ce te pripești așa? Că te-oi potoli eu, să mă pomenești!
Și ca și când n-ar fi avut nici o grijă și nu l-ar fi așteptat nici o primejdie, scoase domol din buzunar niște nuci și spărgându-le între dinți începu să le ronțăie miezul. Când văzu asta ursul, i se făcu poftă să mănânce nuci. Croitorașul, care era un pișicher cum nu s-a mai văzut, băgă mâna-n buzunar și făcându-se, pasămite, că-și uitase cum l-a primit ursul, îi întinse un pumn plin, dar nu de nuci, ci de pietre...
Ursul le vârî în gură la iuțeală, dar nu le putu sparge, oricât încleștă el din măsele, și se căzni de-l trecură zeci de sudori.
"Poftim, gândi el despre dânsul, ditamai namila și mi s-au muiat balamalele, de nu mai pot sparge nici o nucă!" Iar croitorașul îi zise, ca și când n-ar fi fost de rangul lui o asemenea treabă:
- Na, sparge-mi și nucile mele! Vai de tine, măi, ursule, îl înfruntă croitorașul, ai o gură cât o șură și niște măsele cât dinții greblei, da' degeaba, că nu ești în stare să spargi niște nuci... Luă pietrele și se prefăcu că le bagă-n gură, dar cum era iute de mână, le schimbă c-o nucă și, trosc! o sparse între dinți...
- Ia să mai încerc și eu o dată, zise atunci ursul, înciudat și rușinat în același timp. Când mă uit la tine cum le spargi, mi se pare că-i lucru lesne, dar mai adineauri era cât pe-aci să-mi iasă falca din loc de-atâta caznă.
Croitorașul îi întinse iar o mână de pietre și ursul crâșca din măsele, dând să le spargă, de săreau scântei, dar tot degeaba...
Flăcăul nostru nu lua în seamă de era ursul supărat ori ba, că vesel nu prea cred eu să fi fost după o asemenea ocară, și-și vedea de treaba lui.
Mai lăsă el să treacă un timp și după aceea își scoase o scripcă de sub haină și și-o potrivi în bărbie, să cânte din ea nițeluș. Când auzi ursul cântecul nu se mai putu stăpâni, de parcă îi ardea jar sub tălpi, și începu să-i tragă o bătută, că sărea cojocul pe el, nu altceva. Și cum îi plăcuse tare mult cântecul, îl întrebă pe flăcău:
- Ia ascultă, bre, e greu să cânți la drăcia asta?
- Da' de unde, i-o jucărie, îi răspunse croitorașul. Ia uită-te ici: cu stânga plimbi degetele pe coarde, iar cu dreapta tragi arcușul peste ele... Și după aia cântecul izvorăște singur din scripcă, să-ți ciulești urechile și să-l tot auzi: Trai-lai-la-la! Trai-lai-la-la!
- Tare mult mi-ar place să deprind și eu meșteșugul ăsta, zise ursul, ca să nu mai am nevoie de-un scripcar, când mi-o veni chef să joc, ci să-mi cânt singur... N-ai vrea să mă-nveți?
- Cum să nu, bucuros, se grăbi să-i răspundă croitorașul, dar, mai înainte de toate, trebuie să-mi dau seama de ai îndemânare. Și îndemânarea asta după labe se vede; ia arată-mi-le! Olio, câta mai unghiile! Trebuie să ți le mai scurtez nițeluș, că altfel vatămi strunele...
De unde aduse o menghină, nu știu, destul că-l momi pe urs să-și pună labele-n ea și strânse șurubul, că i se învinețiră degetele de atâta strâns. Apoi îi spuse ursului, râzându-și de el:
- Acu' așteaptă până ce-oi veni cu o foarfecă, că doar nu-i zor!
Ursul începu să mormăie și să se zvârcolească de durere și ciudă, dar croitorașul nu-l luă în seamă și-l lăsă să mormăie cât i-o plăcea, de parcă n-ar fi fost lângă el să-l audă. Își potrivi într-un colț o mână de paie și, culcându-se pe ea, dormi fără grijă până a doua zi dimineața.
Când îl auzi domnița pe urs mormăind, crezu că mormăie și nu-și mai găsește astâmpăr de bucurie că-i făcuse croitorașului de petrecanie. A doua zi, în revărsatul zorilor, se sculă veselă și fără griji, dar când dădu să se apropie de grajd, ce-i văzură ochii? Ghiujul de croitoraș se hlizea la ea, teafăr și nevătămat, de parcă toată lumea era a lui și nu l-ar fi amenințat nicicând vreo primejdie. Acu', biata domniță ce putea să mai zică?! Apucase de făgăduise în fața oamenilor c-o să-l ia de bărbat și n-avea cum să-și mai calce cuvântul.
Împăratul dete poruncă să se aducă o caleașcă și domnița se urcă în ea, alături de croitoraș. Vezi însă că cei doi tovarăși ai croitorașului erau negri la inimă și-l pizmuiau pe flăcău pentru că dăduse peste un asemenea noroc și, mai înainte ca alaiul să pornească spre biserică, alergară în cea mai mare grabă să desfacă labele ursului din strânsoare și-l lăsară slobod. Ursul abia aștepta clipa asta; turbat de mânie, o luă la fugă, gâfâind de sforțarea pe care o făcea, ca să ajungă din urmă caleașca. Și mormăia atât de grozav, că domnița îl auzi încă de departe și începu să țipe îngrozită:
- Vai de mine și de mine, s-a luat ursul după noi și vrea să te mănânce!
Dar croitorașului nostru ce-i veni în gând? Sprinten cum era și ușor, se lăsă cu capu-n jos și întinzând picioarele afară, prin fereastră, și le împreună de-ai fi zis că sunt menghină. Și strigă la urs, din goana cailor:
- Uite, vezi menghina? Șterge-o, ori de nu, acu' îți prind labele într-însa!
Când văzu ursul cum stă treaba, îl apucă un cârcel la inimă și-o luă la fugă înapoi de-i sfârâiau călcâiele...
Iar croitorașul nostru se duse în tihnă la biserică, unde se cunună cu domnița. Și trăiră fericiți împreună, până la adânci bătrâneți.
Cine nu crede ce vă zisei, să dea pe loc un pitac, să-i cumpăr o poveste mai adevărată...