Degețica, H.Ch. Andersen(povestire)

RECOMANDĂRI: Așa cum v-am promis, dragi școlărei de pretutindeni, vrem să venim în ajutorul vostru pentru ca voi să deveniți din ce în ce mai buni. Ca activitatea voastră să fie cu adevărat eficientă și acum, dar și mai târziu, noi vă recomandăm respectarea următorilor pași:
1. Citiți lectura în întregime (preferabil din cartea autorului, dar o găsiți și postată de noi);
2. Citiți cu atenție rezumatul lecturii;
3. Compuneți o fișă de lectură (puteți folosi un model oferit de noi, de doamnele voastre învățătoare sau propriul vostru model).

                                                                       DEGEȚICA
                                                                                                      de Hans Christian Andersen

Odată, demult, o femeie voia să aibă un copilaş şi s-a dus la o vrăjitoare, să-i ceară un leac. Vrăjitoarea i-a dat un bob de orz şi femeia l-a pus în pământ, într-un ghiveci de flori. Din bob a răsărit pe dată o lalea. Femeia i-a sărutat bobocul şi floarea s-a desfăcut. În mijloc era o fetiţă cât un deget de mare, aşa că a numit-o Degețica.

Degețica dormea într-o coajă de alun, cu un aşternut din petale. Ziua se juca pe masă, lângă o farfurie în care maică-sa întruchipase un lac. Pe apă pusese o petală mare de lalea, iar Degeţica se plimba cu ea ca şi cu o plută.

Într-o noapte,  la fereastră a venit  o broasca mare şi  a privit-o pe Degețica. A socotit că ar fi numai bună de nevastă pentru băiatul ei şi a furat-o. A dus-o pe malul râului şi a aşezat-o, cu coaja de alun cu tot, pe o frunză mare de nufăr. Dimineaţa, broasca i-a spus că se va mărita cu băiatul ei. Împreună cu  urâtul de fiu-său a luat coaja de alun să o ducă în odaia de mâl în care aveau să stea însurăţeii. Degeţica a rămas singurică şi a început să plângă cu jale. Peştişorii, care auziseră totul, au ros repede lujerul frunzei de nufăr şi frunza a pornit la drum pe apa râului, cu fată cu tot.

A călătorit o vreme şi s-a bucurat de frumuseţea locurilor pe unde a trecut. Numai că, la un moment dat, un carabus a răpit-o de pe frunza de nufăr şi a dus-o  pe frunza unui copac. Cărăbuşului îi plăcea de ea, dar au venit ceilalţi şi toţi, mai ales cărăbuşiţele, au spus că e urâtă. Atunci nici cărăbuşului nu i-a mai plăcut, a dat-o jos şi i-a spus să plece.

A trăit destul de bine în pădure vara, apoi toamna. A venit însă iarna, murea de frig şi nu mai găsea nimic de mâncare. Degetica s-a dus pe mirişte, la uşa unui șoarece de câmp şi a cerşit ceva de mâncare. Şoarecele, bun la suflet, a oprit-o la el peste iarnă, iar ea trebuia să deretice prin casă şi să îi spună poveşti.

O dată, şoarecele i-a spus că va veni în vizită la ei un sobol, care avea o casă mult mai mare ca a lui şi era mult mai bogat, numai că nu vedea deloc. Degetica le-a cântat nişte cântece frumoase şi sobolul s-a îndrăgostit de glasul ei. I-a poftit să se plimbe prin galeria ce se întindea de la casa lui la casa şoarecelui. Le-a spus să nu se sperie, că în galerie este o rândunică moartă.

Noaptea, Degetica s-a dus la rândunică şi, mângâind-o, a simţit că îi bătea inima. A început să o îngrijească şi pasărea şi-a revenit. A stat toată iarna acolo, în galerie. Primăvara a ieşit şi a zburat. A chemat-o şi pe Degeţica, dar ea nu s-a îndurat să-l părăsească pe şoarecele cel cumsecade.

Peste vară, însă, şoarecele a obligat-o să se pregătească de nuntă cu sobolul. A venit toamna şi se apropia ziua nunţii. Într-o zi, Degeţica a ieşit în câmp să plângă fără să o audă nimeni. A auzit-o chiar rândunica. A luat-o şi a dus-o în ţările calde, unde petrec rândunelele iarna.

Rândunica şedea chiar în grădina în care trăia craiul florilor, un omuleţ cât Degetica de mare. Craiul cel frumos s-a îndrăgostit de fată şi a luat-o de soţie. La nuntă a primit multe daruri, însă cel mai frumos a fost o pereche de aripi. Cu ele a putut să zboare şi ea cum zburau toţi spiriduşii al căror crai era soţul ei. Craiul a socotit că îi trebuie un nume frumos,  pe măsura frumuseţii ei,  şi i-a spus Maia.