Fie că suntem părinți, cadre didactice sau și una și alta,
cu toții știm că este în firea copilului să fie neastâmpărat, curios și plin de
energie. Foarte bine, este normal și benefic pentru dezvoltarea copilului să
manifeste prin acest comportament setea sa de cunoaștere, dorința de a explora
și de a investiga tot ce-l înconjoară. Sunt însă copii care, prin
comportamentul lor, depășesc limitele normale ale unui comportament
”nestâmpărat”. Aceștia sunt adesea impulsivi, neascultători, crează mereu
probleme, devin obositori pentru toate persoanele din jurul lor, adulți sau
copii, sunt etichetați în majoritatea cazurilor drept ”răi” iar această
etichetare nu îmbunătățește cu nimic situația în care se află.
Are copilul A.D.H.D.?
În primul rând simpla observare
a copilului, identificarea unor siptome în comportamentul lui și trasarea
propriei concluzii nu ajută. Diagnosticul nu se poate formula decât în urma
consultării unui specialist. Diagnosticarea făcută ”la întâmplare” poate avea
rezultate dezastruoase!
Care sunt caracteristicile comportamentale
și atitudinale ale copilului cu A.D.H.D?
Pentru un părinte este dureros
să afle că propriul său copil suferă de ceva. Unii chiar aleg varianta de a
nega existența acestor comportamente, ceea ce nu poate decât să vină în
detrimentul copilului. Copiii cu A.D.H.D. sunt la fel de inteligenți și
capabili ca și ceilalți copii, pot fi creativi, migăloși, perfecționiști,
emotivi, dar nu știu exact modul în care să-și utilizeze resursele de care
dispun. Ei au pur și simplu nevoie de multă atenție din partea adulților din
jurul lor, de înțelegere și încurajare, de căldură și dragoste – adică de
aceleași lucruri de care au nevoie toți copiii. Secretul este ca acești copii
să aivă parte de activități antrenante, care nu-i plictisesc și nu se repetă
conform unei rutine, să fie stimulați, lăudați, recompensați.
Ce reprezintă A.D.H.D. din punct de vedere
medical?
Deficitul
de atenție poate fi o tulburare în sine, neurologică, sau poate fi un simptom
al unei familii sau organizații disfuncționale. Persoana afectată întampină
probleme în activitățile sociale, de relaționare, cele academice sau cele
organizaționale.
Principalele simptome și manifestări ale
copilului care suferă de ADHD sunt:
- hiperactivitate (agitația frecventa a manuțelor și picioarelor; incapacitatea de a sta locului, comportamente agitate în momente inoportune – cățărat, alergat, sărit etc.; vorbit excesiv și neclar sau ilogic);
- impulsivitate (răspunde înainte de terminarea întrebărilor; nu își poate aștepta rândul, îi întrerupe frecvente pe ceilalți);
- deficit de atenție (face greșeli frecvente la scoalaă sau în alte activități din cauza neatenției; nu se poate concentra în diverse activități; nu se poate organiza, nu ascultă, nu urmează instrucțiuni; pierde frecvent lucruri).
Chiar dacă unii copii manifestă aceste
simptome, nu înseamna ca și suferă de această tulburare comportamentală. De
aceea, pentru diagnosticarea bolii, ele să respecte câteva reguli esențiale:
- să aiba o constanță de cel puțin 6 luni în comportamentul micuțului;
- simptomele să apară înainte de vârsta de 7 ani;
- să se manifeste în 2 sau mai multe medii (de exemplu la școală și acasă);
- să determine apariția unor probleme grave în comportamentul școlar și social.
Ce putem face?
Departe de a avea pretenția că
pot da sfaturi în această privință, consider necesare și utile sfaturile cu
privire la atitudinea noastră față de copilul cu A.D.H.D.,dar și față de toate
comportamentele sale, fie că suntem părinte, fie că suntem cadre didactice.
Tocmai de aceea îmi permit să citez un adevărat specialist, Andreea Bilbow,
medic care a prezentat sfaturi cruciale din perspectiva triplei sale calități:
persoană care suferă de A.D.H.D., medic și părinte al unor copii care prezintă
aceeași tulburare.
Iată sfaturile prezentate :
Diagnosticarea şi aplicarea
tratamentului corespunzător sunt primii paşi în drumul spre o viaţă
liniştită. Dincolo de sentimentele de vină, dincolo de ruşine sau de
greutăţile pe care le experimentează un părinte, este bine ca relaţia cu
micuţul să fie una cât mai strânsă. Copilul trebuie să ştie că este deosebit şi
că suferă de această boală. „Este de datoria oricărui părinte să
lupte pentru drepturile copilului lui, să nu permită să fie discriminat, marginalizat
şi să înveţe să se integreze în lumea specială din care copilul face parte. Să
ştii să îl înveţi să viseze, să îl înveţi să fie conştient de
existenţa sa, să îi descoperi pasiunile şi să investeşti în ele , sunt căi
sigure prin care un copil bolnav de ADHD poate duce o viaţă
normală”. Provocarea este cu atât mai mare cu cât tulburarea este
ereditară şi părinţii la rândul lor pot suferi de ea. Rutina în ceea
ce priveşte medicaţia, mersul la şcoală sau chiar şi înainte de culcare joacă
un rol important în a reuşi o comunicare cu micuţul. Un părinte trebuie să ştie
totul despre boală, iar răbdarea şi perseverenţa sunt esenţial e. Dovadă că se
poate este chiar Andrea Bilbow, care are doi copii peste 30 de ani care duc
vieţi normale, şi care cu ajutorul tratamentului şi a afecţiunii au reuşit să
treacă cu bine peste provocările acestei tublurări. „Totul este bine, atunci
când este bine”, a concluzionat specialistul, care a atras atenţia că meseria
de părinte al unui copil bolnav de AHDH este una pe viaţă, dar privită ca o
provocare, mai degrabă decât ca o corvoadă,poate deveni o mare bucurie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu