Este toamnă. Frunzele au început să ruginească una câte una și în aer plutește un miros dulceag de fructe coapte.
Stau în curtea casei noastre și mă bucur de o zi plăcută și caldă. Știu că nu va mai dura mult până ce ploile reci și mărunte vor pune stăpânire peste întreaga natură.
Deodată atenția îmi este atrasă de un ciripit scurt urmat de o fâlfâire de aripi. Îmi ridic privirea și văd o rândunică. Este chiar rândunica ce și-a făcut cuib în spatele casei, la fereastra bucătăriei. O privesc cu atenție: parcă vrea să-mi spună ceva. Timidă, se apropie de mine și-mi ciripește:
-Cirip...piu!piu! A venit vremea să ne luăm rămas -bun!
Uimită din cale afară, eu nu reușesc să deslușesc vorbele sale amestecate cu scurte ciripituri.
-Da,da, eu pot vorbi dar de înțeles nu mă pot înțelege decât oamenii care iubesc ființe ca mine.
- Și unde vei pleca? o întreb eu, ignorând propria-mi uimire.
-Ei, se știe că noi plecăm în zbor pe o cărare numai de noi știută. Vezi tu, acum puișorii mei sunt mari, au crescut și au învățat să zboare. Pornim cu toții spre țărmurile însorite ale Africii. Acolo ne vom petrece timpul pe perioada în care la voi este iarnă.
-Bine, dar nu ți-e greu să lași cuibul tău?
-Ba da, dar te-am văzut cum mă urmăreai când l-am construit. Ești un copil bun, știi ce mult am muncit și eu și partenerul meu, Rândunel. Aș vrea să te rog să ai grijă de el. La primăvară ne vom întoarce tot aici și vrem să știm că vom găsi cuibul intact.
M-am grăbit să o asigur că totul va fi bine. Rândunica, fericită, a mai piuit de trei ori și alături de ea au apărut Rândunel și cei șase puișori. Împreună au scos scurte ciripiri de mulțumire, apoi și-au luat zborul.
Voi aștepta cu nerăbdare întoarcerea rândunicii la primăvară, când va fi cald și pomii vor da în floare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu