Sfârșit de clasa a IV-a

     Iată-mă ajuns la sfârșitul clasei a IV-a. Am impresia că anii au trecut în zbor iar clipele s-au strecurat ca o părere pe lângă mine. Ce aș putea spune acum? Amintirile se îngrămădesc de-a valma și îmi este tare greu să aleg doar una singură. Mă uit pe pozele strânse într-un album. Clipe de neuitat așezate cronologic ca într-o bibliotecă a amintirilor. Doamna ne-a rugat să povestim despre cea mai prețioasă amintire a primilor noștri ani de școală. Mi s-a părut simplu! Acum nu știu ce să aleg, dar voi încerca.

    Cred că cea mai dragă amintire din cei patru ani de școală o am chiar din prima mea zi de școlar. Ca și acum, și atunci sufletul îmi era năpădit de emoții pe care nu le puteam stăpâni. Stăteam în curtea aceea mare a școlii, îmbrăcat în  uniformă, și duceam un ghiozdan mare-mare, în care nu aveam decât penarul. Cărțile ne așteptau pe bancă, în clasă. O strângeam tare de tot pe mami de mână și nu voiam să-i dau drumul cu nici un preț. Îmi era teamă că, dacă nu o țin de mână, o să încep să plâng și asta era exclus.
   Deodată am observat că de noi se apropie o doamnă înaltă, care purta pantofi cu toc, și era îmbrăcată elegant.
    -Suntem în clasa I? a întrebat dumneaei . Mi s-a părut caraghios. Cum să fim în clasa I? Ce, doamna aceea este tot în clasa I? Mi s-a părut amuzant și, pentru o clipă, am uitat că eram gata să plâng. Apoi doamna a continuat adresându-se mamei:
   -Veniți cu el puțin mai în față, să ne grupăm puțin!
   Am mers însoțit de mama și, spre surpriza mea, toți copiii erau de mânuță cu mămicile lor. ”Așadar, m-am gândit eu, doamna nu se supără!” Gândul mi-a dat încredere și curaj.
    Timpul a trecut. Zi de zi plecam la școală mai încrezător și mai fericit. Uneori vacanțele păreau lungi și chiar așteptam școala. Am trecut, alături de colegi, prin tot felul de evenimente și întâmplări: unele bune, altele mai puțin. Doamna s-a bucurat pentru cele bune, dar nu s-a supărat pentru cele mai puțin bune. Ne-a ajutat să depășim necazurile, să cerem ajutorul, să avem încredere unii în alții ca o familie. Acum, la sfârșitul clasei a-IV-a îmi tot stăruie în minte strofa următoare:
”Când am venit la școală-n toamnă
Eram un țânc sfios și mic
M-ați mângâiat pe creștet, doamnă
Și parcă m-am simțit voinic.”