MĂRȚIȘORUL – SIMBOL ȘI SEMNIFICAȚIE
ÎN TRADIȚIA ROMÂNEASCĂ
Niciodată să nu tai un copac în timpul iernii. Niciodată să nu iei o decizie negativă în
timpul josnic. Niciodată să nu iei cele mai importante decizii ale tale când
ești în cea mai proastă stare de dispoziție. Așteaptă. Ai răbdare. Furtuna va
trece. Primăvara va veni.” (Robert
Schuller)
Poporul român se caracterizează în
primul rând ca un popor tradiționalist, care-și respectă cu sfințenie
obiceiurile, le respectă și le transmite mai departe generațiilor următoare, și
acest lucru este dovedit în primul rând prin păstrarea cu sfințenie a limbii
române, cultivarea și dezvoltarea ei, transmiterea ei la generațiile următoare,
deși trecutul nostru ca popor ne indică numeroase perioade istorice în care am fost sub ocupați străină,
în care am fost conduși de domni aparținând altor popoare, altor culturi, altor
obiceiuri. Neamul românesc a reușit să treacă peste toate, și-a păstrat limba,
obiceiurile, credința, tot ce, într-un cuvânt, îl definea ca popor și neam.
Cu oarecare reticență, românii au
adoptat obiceiuri „împrumutate” de la alte popoare, dar a comparat întotdeauna
aceste sărbători cu altele pe care și neamul nostru le cinstește cu tot
respectul cuvenit. Și dacă tot suntem cunoscuți peste tot în lume ca un popor
primitor, vesel și dornic de distracție, am „împrumutat” Halloween”-ul sau
Sărbătoarea de Sf. Valentine nu pentru că noi nu aveam astfel de sărbători, ci
pentru a avea mai multe motive de a sărbători. Avem și noi Halloween-ul nostru,
dar se sărbătorește în seara care precede sărbătoarea de Sf. Dumitru și se
numește Focul lui Sumedru; avem și noi Valentine”s day, dar în tradiția noastră
se numește Dragobetele. Sunt tradiții
minunate, păstrate cu sfințenie și respectate întocmai de mii de generații, și
sunt mai vechi chiar decât America, ele datând din timpuri vechi, dar nu
uitate, chiar din perioada când dacii stăpâneau acest pământ.
Tot din vremea dacilor am păstrat și
frumosul obicei de mărțișor. Un șnur alb și unul roșu, împletite frumos, de
care se agață un pandativ, o pietricică, un mic simbol și se oferă unei
persoane în semn de respect și apreciere. Primele mărțișoare care au fost
descoperite de arheologi erau sub forma unor pietricele albe și roșii, înșirate
pe o sforicică, ele având o vechime de 8000 de ani. După felul în care erau
realizate, se pare că aceste mărțișoare erau purtate la gât. Culorile
reprezentative (alb, roșu) dovedesc respect față de forțele vitale și ciclul
naturii, redat prin roșu – focul și soarele
și alb- apa, norii.
Bătrânii credeau că luna martie este
luna în care farmecele se leagă și pot provoca mult rău celui atins de ele.
Din această credință de nestrămutat
a românilor s-a născut o altă tradiție de mărțișor: copiilor li se leagă de
șnurul alb – roșu o monedă care ar reprezenta un fel de amuletă ocrotitoare
pentru cel ce o poartă.
Începând cu secolul XIX tradiția de
mărțișor a început să capete și alte valențe, cum ar fi exprimarea unui semn de
respect și apreciere, admirație și galanterie.
Dovedind un spirit inventiv și
extrem de creativ în celebrarea tradițiilor, poporul român celebrează cu mare
fast sărbătoarea închinată începerii primăverii, dar și într-un mod diferit, în
funcție de zona geografică specifică a României. Există zone din țara noastră
în care, pentru a cinsti venirea primăverii, fetele tinere ies afară și, în
timp ce aruncă mărțișorul spre cer, rostesc următoarele versuri:
Sfinte Soare, Sfinte Soare
Dăruiescu-ți mărțișoare
În locul lui mă ferește
De pistrui ce mă-nnegrește
Ia-mi toate negrețele
Și dă-mi albețele
Fă-mi fața ca o floare
Sfinte Soare, Sfinte Soare
În alte zone, femeile au mare grijă
să-și pună mărțișorul la mână chiar în dimineața zilei de 1 martie, înainte de
a răsări soarele. Ele îl vor purta până pe data de 9 martie sau până în Ziua
Floriilor, atunci când îl vor agăța într-un pom înflorit.
Alte tradiții ne spun că șnurul
alb-roșu se poartă, atât de fete, cât și de băieți, pe tot parcursul lunii
martie, apoi se agață într-un mărăcine pentru ca țepii lui să alunge toate
relele de peste an.
O asemenea sărbătoare, care se
celebrează de către români cu atâta cinste, a fost intens studiată de cei
îndreptățiți să-și îndrepte atenția pentru studiul acestei tradiții, cu scopul
de a-i descoperi cu adevărat semnificația, dincolo de ritualuri și superstiții.
Poetul George Coșbuc, într-un studiu dedicat mărțișorului afirma:
"scopul purtării lui este să-ți apropii soarele, purtându-i cu tine
chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ți-l faci binevoitor să-ți dea
ce-i stă în putere, mai întâi frumusețe ca a lui, apoi veselie și sănătate,
cinste, iubire și curăție de suflet... Țăranii pun copiilor mărțișoare ca să
fie curați ca argintul și să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă
ca să nu le ardă soarele și cine nu le poartă are să se ofilească."
Polisemia termenului „mărţişor” desemnează atât o etapă, o perioadă, o
sărbătoare, cât şi un obiect simbolic, realizat manual, conform unui ritual, şi
oferit în anumite condiţii în cadrul unei comunităţi.
În ce priveşte forma termenului, Doru Mihăescu oferă câteva explicaţii în
lucrarea sa, intitulată „Contribuţii etimologice şi lexicale”. Potrivit
autorului, „mărţişor” este un derivat din vechea denumire etimologică a lunii
martie, „Marţ” sau „marţu”, în aromână, format cu ajutorul sufixului
diminutival „–işor”. Totodată, atrage atenţia asupra faptului că „mărţişor” mai
înseamnă, ca regionalism, şi plantă erbacee din familia rozaceelor (Geum
Montanum); ghiocel; specie de plante; mugurele alb, moale şi lânos al salciei
(mâţişor). Vechea denumire „Marţ” ar proveni din latinescul „Martius”, care, pe
filieră bizantino-slavă, a dat sinonimul bulgar „marteniţa”.
Conform
studiilor etnologice, Mărţişorul este strâns legat de tradiţiile Anului Nou,
sărbătorit în luna martie, ca formă primitivă de celebrare a Anului Agrar,
corelat cu ciclurile vegetative (germinative) şi astronomice (lunare).
La români, mărţişorul, ca obiect simbolic,
este corelat şi cu Dochia, personaj mitologic, a cărei zi era sărbătorită la 1
Martie: „Dochia e cea dintâi zi de primăvară. În ziua de Dochia se face
mărţişor: un fir de matasă sau lână roşă, împletucit cu alt fir alb, care apoi
se pune la gât, pentru ca purtătoarea să fie rumenă şi albă peste an”. (Elena
Niculiţă-Voronca, „Datinile şi credinţele poporului român”)
De asemenea, cercetătorul Ion Ghinoiu se pronunţă asupra Mărţişorului ca
denumire din calendarul popular, corelând-o cu divinităţi din panteonul roman
şi autohton: „Mărţişorul este denumirea populară a lunii martie, luna
echinocţiului de primăvară şi a Anului Nou Agrar, dedicată zeului Mars şi a
planetei Marte (Transilvania, Banat, Maramureş, centrul Munteniei, vestul
Olteniei, sudul Dobrogei)”.
Totodată, cercetătorul se referă la şnurul de mărţişor ca la o funie a
timpului, toarsă de însăşi legendara Dochie, a cărei grjiă o reprezintă eternul
început: „Obiceiul mărţişorului este o secvenţă a unui scenariu ritual de
înnoire a timpului şi anului (...). După unele tradiţii, firul mărţişorului, o
funie de 365 sau 366 de zile, ar fi tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile
la munte. Asemănător ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere,
Dochia toarce firul anului primăvara, la naşterea timpului calendaristic”. (Ion
Ghinoiu, „Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar”)
Menționăm că la geto-daci anul nou începea la 1 martie. Astfel, luna
Martie era prima luna a anului. Calendarul popular la
geto-daci avea două anotimpuri: vara și iarna. Mărțișorul era un fel de
talisman menit să poarte noroc, oferit de anul nou împreună cu urările de bine,
sănătate, dragoste și bucurie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu