Ciuboțelel Ogarului de Călin Gruia

RECOMANDĂRI: O lectură plăcută și dinamică, plină de aventuri captivante, nu-i plictisește niciodată pe școlărei. Peripețiile Iepurelui care intră în tot felul de încurcături, prezența Ogarului care tocmai și-a cumpărat o pereche de ciuboțele noi, dar și Ursul care-i găzduiește la hanul său într-o noapte rece și ploioasă sunt doar o parte din personajele care luminează copilăria oricărui școlărel.
                                                                     CIUBOȚELELE OGARULUI
                                                                                                            de Călin Gruia

De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu știu! Dar povestea spune că, într-o toamnă, el pornise spre un iarmaroc vestit. De mult se gândea Iepurele ca i-ar sta bine cu o pălărie albă ca pana de păun și cu o scurteică verde, dar nu pentru asta se grăbea el spre iarmaroc, ci ca să-și cumpere ceva pentru încălțat, că era desculț.
Începuseră ploile de toamnă, vântul împrăștia frunzele pe poteci și frigul prinse să-l strângă de picioare. De aceea, își infundă pălăria veche până peste urechi, îsi strânse zăbunul pe trup și iuți pasul, ca să ajungă mai repede la iarmaroc. Și cum mergea Iepurele uitându-se când în dreapta, când în stânga, ciulind urechile la orice foșnet, iată ca mai spre seară se întâlni pe o potecă cu Ogarul. . . Ogarul era gras, voinic, îmbrăcat într-o șubă călduroasă și purta în picioare niște ciuboțele nou-nouțe...

După ce-și dădură binețe, ca doi călători de treabă, o porniră împreună prin desișul pădurii. Iepurelui i se scurgeau ochii după ciuboțelele Ogarului; pentru că tare mai erau frumoase, iar lui îi era strașnic de frig la picioare!
 — Cât ai dat pe încălțări? întrebă sfios Iepurele.
— Doi galbeni, cât să dau! îi răspunse fudul Ogarul.
— Mă duc și eu la iarmaroc — adăugă Iepurele — să-mi cumpăr ciuboțele.
— Păi, tot acolo merg și eu, am treabă cu un negustor...
-    -Ciubotele se găsesc câte vrei, numai bani să ai!
— Am doi galbeni, șopti Iepurele. Ogarul nu spuse nimic, ci își răsuci vârful mustăților ca și cum lui nu i-ar fi păsat câți bani are Iepurele. Și au mers ei așa, au mers, până s-a întunecat de-a binelea. Drumul nu-l mai vedeau bine. O ploaie rece și deasă se abătu în calea lor, de-i dârdâiau bietului Iepure dinții de frig.
— Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te văd desculț... Și apoi e noapte și frig... Mai ai și bani la dumneata... Bani am și eu ... și cine știe cu cine ne putem întiâni, că pădurea e plină de tâlhari... Iepurele ciuli urechile, își strânse mai tare zăbunul, ca să simtă banii ce-i avea într-un buzunaraș la piept.
— Și ce-i de făcut atunci? întrebă el.
— Păi, de ce sunt pe lume hanuri?... Pentru vreme de noapte, pentru adăpost... E pe aproape hanul Ursului... Eu zic să tragem la el, dormim și pornim mâine dimineață . . . Poate până atunci mai stă și ploaia. Iepurele nu avu încotro și—l ascultă pe Ogar. Scuturându-și luleaua de ușa hanului, Moș Martin îi primi tare bucuros:
— Ce vreme rea! Nu te-ar lăsa inima să lași pe cineva afară!... Hei, și dumneata. mai ești și desculț... Treci colo lângă foc, de-ți mai încălzește picioarele! Iepurele se apropie zgribulit de vatră. În afară de ei și hangiu nu mai era nimeni în han. Moș Martin ieșea din când în când afară și se uita de-a lungul drumului, să vadă dacă nu cumva se mai îndreaptă spre hanul lui niscaiva călători.
— Eu. zic sa cerem ceva de mâncare — șopti ogarul — și udătură.
— Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame... Și apoi nu am nici un măruntis. Că dacă schimb un galben, rămân toata iarna desculț.
— Hei, ce ciudat mai ești, cumetre!... Dar cine ți-a cerut, mă rog sa-ți schimbi galbenii... Pentru plată am eu bani destui... Că doar nu mă voi lacomi la un sărac ca tine... Și întorcându-se Moș Martin în han, Ogarul spuse:
— Ei, Moș Martine, dă-ne ceva de îmbucat și de băut...
— Am niște plăcințele...
— Aș mânca și eu din ele!
— Am friptură, faguri de miere, și vin de stafide . . .
— Dă-ne de toate și din toate, cumetre, spuse Ogarul lingându-și buzele. Mos Martin își puse sorțul pe dinainte, ca un hangiu adevă­rat ce era, și prinse a aduce bunătățile. Ogarul începu să în­ghită cu lăcomie bucată după bucată. Iepurele se rușina și abia-abia gusta și el o bucățică de plăcintă cu varză. Și poate n-ar fi gustat deloc dacă nu l-ar fi poftit Ogarul.
— Mănâncă, cumetre, că de la dumneata mănânci. Ogarul parcă nu mâncase de o lună, așa-i trosneau fălcile și-i umbla limba în gură. Până să-și fumeze Mos Martin luleaua, Ogarul mâncă toată mâncarea din han. La urmă ceru o cană cu vin de stafide, pe care o bău pe nerăsuflate. Iepurele se uita mirat. Se minuna și Moș Martin.
— Măi, măi, încă n-am văzut un drumeț mai flămând ca dumneata. Să-ți fie de bine, Ogarule. .. Și acum, vorba aceea: "Frate, frate, dar brânza-i cu bani" . . . Ați mâncat și băut nu­mai bine de doi galbeni. Ogarul prinse a se căuta prin buzunare. Caută prin buzunare la pantaloni, caută la șubă, dar degeaba caută: nu avea nici un ban. În cele din urmă, spuse Iepurelui:
— Plătește, dumneata, cumetre!
— Cum, să platesc? Așa ne-a fost vorba?
— Platește, că am uitat punga acasă. Îți dau eu banii la iarmaroc. Am să mă împrumut la un prieten negustor...
— Cum? ... Vai, ce să mă fac?! Să rămin desculț? Ogarul începu să râdă pe sub mustăți. Moș Martin își ieși din fire.
— Mie să nu-mi umblați cu de-astea. Plătiti, că altfel am eu ac de cojocul vostru ...
— El m-a poftit și la han, ei m-a poftit și la masă, spuse chicotind Ogarul. El să plătească.
— Nu-i adevarat, Moș Martine. Eu n-am mâncat mai nimic. Vine iarna și, dacă plătesc, rămân desculț...
— Ei, că doar n-oi încălța eu toți desculții din lume! Că a mâncat și băut Ogarul e drept, dar lucru curat aicea nu-i. . . Acum îmi dau eu seama ce fel de mușterii mai sunteți! V-ați sfătuit să-mi faceți pagubă... Și Moș Martin apucă un ciomag pe care îl ținea pitit după ușa pentru asemenea călători și îl ridică spre Ogar. Ogarul îl arată pe Iepure. Iepurele, văzând ciomagul, începu să tremure de frică. Și de voie, de nevoie, scoase din buzunar băsmăluța în care avea legați cei doi galbeni și plăti ursului. Moș Martin se uita la ciuboțelele Ogarului, apoi la picioarele goale ale Iepurelui, mirosi ceva și luă galbenii. Ogarul își șterse mustățile, se culcă și adormi fără grijă.
Moș Martin văzând că nu mai vine nimeni la han se duse și el in odaia lui să se întindă pe o laviță. Numai Iepurele nu se culca. Cum putea să doarmă? Rămăsese fără bani... Și de-afară vântul se auzea mai furios și ploaia bătea în ferestre. De necaz, Iepurele începu să plângă pe înfundate... Cum de se lăsase păcălit de Ogar. Ofta și se gândea că în curând va veni iarna. Vor fi viscole și zăpezi- mari... va fi mult mai frig, iar el va umbla zgribulit și desculț ... Ogarul sforăia într-o odaie, Moș Martin în alta, numai pe bietul Iepure nu-l prindea somnul. Și a stat Iepurele, a stat, până la miezul nopții. Și s-a tot gândit și răzgândit, ce să facă, ce să dreagă? Parcă vedea cum desfăcuse băsmăluța și dăduse lui Moș Martin banii. . . Cum ursul stătuse o clipă pe gânduri, uitându-se când la ciubotelele ogarului, când la picioarele lui, de parcă ar fi voit să-i spună, ceva. Ce anume? Deodată, în mintea Iepurelui se facu lumină, își șterse lacrimile și intră în odaia Ogarului. Ciubotelele erau puse lângă sobă să se usuce. Nu mai stătu pe gânduri. .. Încălță ciubotelele Ogarului, păși încet, ieși din han și ține-o băiete tot într-o fugă. "Mi-am făcut singur dreptate", se gândea iepurele, afundându-se tot mai mult în pădure și-n noapte.
Spre ziuă, se trezi Ogarul și voi să se încalțe. Dar ia ciubotelele de unde nu-s! Moș Martin, ivindu-se in prag, dădu, râzând din umeri. Ogarul nu mai zăbovi la han, ci porni să-si caute încaltarile. Se cunoșteau bine urmele din noroi și începu Ogarul a fugi și a fugi pe urmele Iepurelui. La inceput îi venea tare greu, el era gras, de-abia se mișca, da-ncetul cu încetul, prinse a se subția la alergătura. Nu după multa vreme îl zări pe Iepure pe un deal. Ține-te după el! Au fugit, au tot fugit prin pădure, peste ogoare, peste dea­luri, hăt în zare. Ogarul gâfâia și se subția, Iepurele tot mai sprinten se făcea. Trecu toamna, trecu iarna, veni primăvara, apoi veni și vara și fuga lor nu mai contenea. Se zice că pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut prinde. Dar, de atunci, cum vede Ogarul un Iepure, cum se ia după el, cu gând să-l prindă și să-l descalțe.