RECOMANDĂRI: O poveste captivantă care îi învață pe cei mici prețuirea adevăratelor valori în viață. Autorul reușește cu mare măiestrie să prezinte firul poveștii într-un mod captivant și dinamic. Copiii vor îndrăgi cu siguranță povestea, dorindu-și să se identifice cu personajul principal, curajosul Tudorel.
FLUIERUL FERMECAT
de Victor Eftimiu
Tudorel era un ciobănaş de vreo zece anişori, prin isteţimea lui scăpase în mai multe rânduri vacile şi oile salului din ghearele unor lupi. Nu ştia nici de frică, nici de înşelăciune.
—Sunt cioban, trebuie să-mi păzesc turma, asta ştiu !... şi nu-l biruia nimeni.
Moşul din pădure, vrăjitorul cel bun, care vede şi răsplăteşte pe cei ce se poartă voiniceşte l-a chemat la el în peşteră, şi 1-a poftit să-şi aleagă tot ce va dori din bogăţiile adunate acolo.
Tudorel se hotărî să ia doar un fluier.
—Să-mi trăieşti, băiatul moşului ! i-a răspuns vrăjitorul cel bun. N-ai vrut nici straie scumpe, nici bani de aur, dar ai ales o comoară nepreţuită. Fluierul acesta, pe care 1-a făurit un meşter din vechime, nu numai că-ţi va ţine de urât, dar prin el vei putea îmblânzi fiarele. Păstrează-1 sănătos, dragul meu, şi s-auzim de bine !
A doua zi, plecând cu oile, Tudorel se aşeză pe un dâmb şi începu să-i zică din fluier. Mare-i fu bucuria când văzu că mioarele se opresc din păşunat şi încep să joace. Culaie, berbecul cel mare, cu coarnele întoarse, se pusese şi el pe ţopăit, parc-ar fi fost cel mai straşnic dănţuitor. Clopotul de la gât îi suna. Măgăruşul turmei juca şi el, când pe trei picioare, făcând rotogoale drăgălaşe în văzduh ou piciorul drept, când ridicat pe două picioare, ca oamenii. Cât despre Ursu, dulăul, nu numai că sărea, dar se dădea şi peste cap.
Cântă el Tudorel ce cântă ; mioarele, berbecul, măgăruşul şi dulăii jucară, până când zise ciobănaşul:
— Acum destul ! Dac-om sta să ţopăim toată ziua, apoi flămânziţi şi vă uscaţi şi se supără satul pe mine că vă ţin nemâncate.
Într-o zi, o haită de lupi se repezi la stâna lui Tudorel. Spaima intră în bietele oi.
Văzând acea năvală de sălbăticiuni, Tudorel duse fluierul la gură şi începu să cânte. Şi ce să vezi ? Unui câte unul, lupii se astâmpărau, începeau să ridice câte un picior uşor, uşurel şi se porneau pe dănţuit.
Apoi câte un lup se apropia de o mioară, îşi lăsa capul în jos de trei ori înclinându-se, şi o poftea la joc. Douăzeci de perechi se-nvârteau în jurul ciobănaşului, care-i zicea de zor din fluieraşul lui de soc.
A intrat în horă Ursu, dulăul, prinzându-se în braţe cu starostele lupilor ; au făcut frăţie amândoi, s-au pupat în bot, cu ochii plini de lacrimile prieteniei, legându-se să nu se mai prigonească unul pe celălalt, cât vor trăi !
Dar tot sărind şi învârtindu-se lupii osteniră. Mai-marele lor se apropie, jucând şi el mereu şi-i vorbi lui Tudorel aşa :
—Ciobănaşule dragă, mai lasă-1 încolo de fluier, că nu mai putem ! După ce sântem flăminzi ne mai flâmânzeşti şi dumneata, punându-ne să ţopăim într-una !
—Eu, răspunse băiatul, nu mă opresc din cântat până nu vă cărăbăniţi ! Dacă mă opresc, sunteţi în stare să vă repeziţi la oi şi să le mâncaţi.
—Pe cuvântiul meu de onoare că nu facem una ca asta, plecăm pe ici încolo ! răspunse celălalt şi făcu semn lupilor să-1 urmeze.
Cu mare părere de rău îşi lăsară cumetrii drăgălaşele cumetre ! După ce le-au jucat, mare poftă ar fi avut să le mângâie puţin cu colţii! Dar n-avură încotro şi se depărtară, pierind în desimea codrului. Şi numai după ce n-a mai rămas nici urmă de lup prin partea locului, Tudonel îşi opri cântarea, odihnind astfel şi oile, care începură să pască mărunt şi repede, de foame ce le era:;
...Povestea cu fluierul vrăjit ajunse şi la urechile împăratului.
— Dacă a putut acel fluier să stăpânească haita de lupi, cum n-ar veni de hac şi vrăjmaşilor mei ? îşi zicea stăpânitorul ţării.
Trimise deci împăratul câţiva soli la ciobănaş să-i ceară fluierul.
Dar Tudorel, nici gând să-1 dea.
A doua zi, chiar împăratul veni să-i ceară lui Tudorel fluierul fermecat.
— Eu sunt chiar împăratul acestei ţări. Cum ai îndrăznit să te împotriveşti poruncilor mele ?
—Dar ce-am făcut ?
—Ţi-am trimis oameni cu daruri, cu haine scumpe şi cu tot felul de bunătăţi, galbeni mulţi, ţi-am trimis şi tu nici gînd să-mi dai fluierul, pe care văd că-1 ţii la brâu.
—N-am ce face cu ele. Eu atâta am, fluierul !
—Fluienui acesta are puteri de care tu nu eşti vrednic ! îi strigă craiul mânios. De aceea zic, băiete, dă-mi-1 de bună voie şi eu te voi răsplăti cum nici nu gândeşti ; te voi duce la curtea mea să te cresc, să-ţi dau învăţătură şi să facă din tine un curtean de vază.
— Eu din ce sunt nu vreau să mă schimb ! răspunse Tudorel.
Atunci lacom, împăratul înşfacă jucăria ciobănaşului. Ochii îi luceau de bucurie la gândul că acum nu-1 va mai birui nimeni ! Nimeni nu va mai îndrăzni să-i calce hotarele, ba va porni el însuşi să cucerească şi să prade împărăţia altora ! Porni voios, cu tot alaiul după el.
Dar Tudorel, supărat foc, alerga pe lângă calul lui, cerâudu-i fluierul.
Scos din fire, împăratul porunci oştenilor să-1 arunce în beciul cel mai adînc.
Ei, dar în vremea aceasta, ostile vrăjmaşe năpădiră pământul ţării şi prădau toate în calea lor. În fruntea armiilor, împăratul porni să le înfrunte şj să nimicească pe duşmani.
Mândru nevoie, călare pe armăsarul împopoţonat, craiul tot sufla în fluierul fermecat, aşteptând să se întâmple minunea, dar degeaba ! Oştilor puţin le păsa de jucăria aceea neputincioasă din mâna lui ! Ba, dimpotrivă, împăratul fu înconjurat de duşmani, care parcă ieşiseră din pământ! Cât ai clipi din ochi, se pomeni legat, straja lui împrăştiată şi el robit vrăjmaşului.
Fluierul căzu la pământ şi, de bună seamă, l-ar fi sfărâmat copitele cailor, dacă un sfetnic înţelept nu l-ar fi ridicat cu grijă.
Mare prăpăd ar fi fost pe ţară, dacă sfetnicul cel înţelept nu s-ar fi gândit să se repeadă la palat, să-1 scoată pe Tudorel din adâncimea beciului şi să-1 ducă pe câmpul de bătaie, rugându-1 să cânte din fluierul fermecat.
Şi când începu Tudorel să cânte din fluier, oştile duşmane îşi aruncară paloşele şi buzduganele şi începură să joace.
Jucau şi ţopăiau de zor. Se ţineau după el, tot dănţuind şi părăseau de-a-ndărătelea pământurile cucerite atâta de uşor.
Şi ciobănaşul nostru nu s-a lăsat până nu i-a dus dincolo de hotarele ţării, cu împăratul cel hapsân cu tot
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu